Prea văd la greu sânge din sângele meu!

Beau şi eu un cico liniştită cu două prietene cu care am reuşit, în sfârşit, să mă văd după luni lungi de sarcină, lăuzie şi nepotrivire de agende, când îmi sună telefonul:

„Tudor a căzut şi are gura plină de sânge. Parcă şi-a strâmbat şi-un dinte…”

Prima dată m-am răcit de spaimă, apoi m-am şi enervat că mi s-a stricat seara cea îndelung aşteptată şi plănuită.

„Spală-l bine cu apă rece pe faţă şi dă-i să bea apă multă, să se liniştească. Vin şi eu imediat!”

Din fericire, eram într-o cafenea la două blocuri distanţă – în sfârşit, se arăta avantajul locuitului într-o zonă trendy a oraşului, că de cocalari chiorchine pe trotuare şi frigidere cu cai putere parcate claie peste primele două benzi ale străzii m-am săturat – aşa că-n trei minute puteam fi acasă. Mă apucasem deja să caut un dentist să-mi vadă copilul la ora aia, când primesc sms că e totul ok, sângerarea s-o oprit, dintele e un pic deplasat, n-are rost să vin. Oricum aveam eu programare la stomatolog pentru mine peste două zile, luam şi copilul să-l vadă un pic medicul şi gata. Dar de tihnit tot nu mi-a mai tihnit întâlnirea, c-am suspendat-o.

Primu-i liniştit, al doilea – smucit

Tudor avea doi ani jumate la momentul acela şi-am simţit că-mi fuge scaunul de sub fund când am fost anunţată. N-a fost un bebeluş agitat sau un toddler temerar care să-mi dea clipe de inimă strânsă, aşa că incidentul m-a luat cu totul prin surprindere. Mă rog, la dentist – unde, culmea, s-a împiedicat din nou şi-a dat cu acelaşi dinte de treptele de la intrare, dar fără sânge de data asta – s-a dovedit că nu era nicio problemă în gura lui. Chiar râdeam cu medicul că şi-o fi pus dintele la loc fix atunci, pe scări – care-ar fi fost şansele? Dar, în afară de buşitura asta, chiar nu-mi amintesc să-l fi şters pe Tudor de sânge pe la nas…

Altfel stă treaba cu ăsta micu’ şi rotund, însă. Prima ipostază de meclă-vampir – adică aia în care gura e încadrată de sânge şiroaie sau firicele – a experimentat-o la opt luni jumate, cu o căzătură din leagăn direct cu faţa în covorul de pietricele de dedesubt, undeva, la o pensiune. Nu le-avea deloc cu schema de pus palmele-nainte ca opritor, a căzut pleaşcă.

Eu mă ocupam cu strânsul bagajelor pentru plecare, iar bărbatu-meu cu supravegheat grupa mică în curte, de unde s-au ridicat urletele crunte când nu terminasem de organizat nici măcar un troller. Mi l-a adus pe braţe, mânjit ca puştii ăia de umblă după bomboane de Halloween. Aceeaşi schemă ca la Tudor: l-am spălat bine pe faţă, i-am dat să bea apă, să se liniştească. Evident, cu mult ţinut în braţe. Eram înmuiată maxim pe dinăuntru, nici nu mai ştiam de unde să continuu cu bagajele.

Din acela moment, copilul-kamikaze, deşi s-a mişcat mereu „mai bine decât copiii de vârsta lui”, conform impresiilor publicului – sau, poate, tocmai din cauza asta, că nu stă locului – a experimentat atâtea incidente în zona feţei, încât mă mir că mai are dinţii toţi şi nasul drept. Bine, nici nu sunt puţine situaţiile când frate-său mai mare îl ia de prea bun şi stabil şi căşunează pe el cu jocuri agresive. Îi zic de fiecare dată că Bilibuţă n-are încă echilibru bun, să nu-l mai zguduie în toate părţile. Ţine minte până data viitoare.

În cele 16 luni de existenţă în familia noastră, acest copil atomic a căzut deja din pat de nenumărate ori, chiar şi sub pat o dată – nu-mi explic cum a reuşit, de pe băncuţa de încălţat din hol o dată – şi a fost suficient ca să rămână cu un os deformat în bărbie, un cioc de care va scăpa, probabil, doar prin operaţie estetică la maturitate, a escaladat grilajul de la pătuţ, se împiedică şi dă cu capul frecvent de obstacole, se caţără şi nu mai poate reveni în punctul iniţial decât prin căzătură. Zici că-i rotund şi n-are stabilitate.

Una mică, pentru drum

Mă pieptăn în baie în grabă ca să ies odată cu Victor la plimbare, că-i aşa un soare promiţător pe geam, iar eu mi-am luat fustă fără dresuri şi pe el l-am organizat într-un trening uşor, când o bufnitură şi urlete pătrund prin uşă. E căzut jumate între cutia cu jucării maşina lui Mickey Mouse, o sculă pe care-o călăreşte cu multă îndemânare de luni bune, naiba ştie ce schemă o fi vrut să facă de data asta. Urlă cu toată gura, dar nu i se vede nimic dubios pe faţă, aşa că-l iau în braţe, îl mufez la biberonul cu apă şi m-aşez pe canapea încărcată cu el strâns la piept. Dă-l dracu’ de tricou curat de tocmai l-am pus pe mine pentru parc, n-or să-mi omoare imaginea nişte bale imprimate pe la umeri.

Desprind copilul urlător de mine, totuşi, ca să-l cercetez mai bine şi faţa de vampir mi se arată din nou. Lui Victor îi cam dăduse sângele pe nas, de data asta, şi dacă n-ar fi fost biberonul-tampon, praf ne făceam şi eu, şi tricourile noastre ţiplă. Îl spăl bine şi continuu cu liniştirea. În câteva minute eram ieşiţi pe uşă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar Victor o ardea maxim preocupat de jucăriile de nisip pe care soarele m-a obligat să le scot de la naftalină.

Bă, nene, da-ţi trebuie sânge-n tine să fii mamă de băieţi, mai ales când sunt mai mulţi şi agitaţi! A, şi nişte gel de arnică sau cremă multifuncţională de la Himalaya sunt, de asemenea, foarte bune pentru răni (închise), vânătăi sau umflături.

Şi nu uitaţi: daţi-le să bea apă în situaţii de criză, face o diferenţă enormă de stare pentru toată lumea implicată!

Sursa foto