La fiecare sfârșit de august, când începeau să cadă pe ici-colo zilele răcoroase, mă bântuia groaza pantalonilor lungi. Pentru că, nu ştiu cum se face, dar îmi rămâneau mereu mici peste vară. Deşi, teoretic, eu m-am oprit din crescut la 20 de ani.
„Tu eşti genul de femeie care arată mai bine dezbrăcată decât îmbrăcată”, e una dintre vorbele cu care bărbatu-meu a încercat mereu să-mi îmbunătăţească părerea despre imaginea de sine. Bine, primul meu gând a fost că mă-mbrac prost; sau, mă rog, neadecvat formelor mele. „Nu, dragă, pur şi simplu arăţi mult mai bine dezbrăcată.” OK, din nou, primul meu gând a fost: e bărbatu-meu, ce să zică şi el? Dar, uite, că m-a pus pe gânduri cu asta de când mi-a spus-o prima dată şi-am început să mă uit un pic în urma tinereţilor mele.
Da, mi-a cam plăcut mereu să umblu „dezbrăcată” în zilele cu temperatură adecvată: prefer oricând fustele – şi-am purtat mini ani buni, aşa „bulănoasă” cum mă definesc, în general, femeile (bărbaţii din viaţa mea nu prea au avut vreo problemă cu asta) – şi prefer oricând pantalonii scurţi celor lungi. Detest să port dresuri şi prefer să umblu cu pielea picioarelor la vedere până toamna târziu. Nu punem la socoteală perioada black-metal din adolescenţă închinată pantalonilor de piele, că aşa era uniforma de rocker.
Prin urmare, o fi constatarea lui bărbatu-meu explicaţia ascunsă pentru comportamentul meu? Oi fi crezut şi eu însămi, fără să-mi dau seama, că arăt mai bine cu textile mai puţine? Eu nu m-am gândit conştient la asta până nu mi-a spus-o el. Eu eram doar bântuită de registrul de emoţii care venea odată cu frigul şi cu obligaţia de a purta pantaloni. Iar cap de afiş era angoasa!
În pantalonii lungi simțeam picioarele butuci
Fiecare început al şcolii venea cu două avalanşe de sentimente: efuziunea nerăbdării că o să-mi revăd prietenii, colegii, pe băiatul ăla care-mi place mie etc.; şi teroarea gândului că voi fi pusă faţă-n faţă cu o realitate construită subtil, dar temeinic, peste vară: că m-am îngrăşat.
Că abia intră blugii pe mine, că mă sufoc în ei, că mi se freacă picioarele între ele. După libertatea de care pulpele mele s-au bucurat atâtea luni, trebuie să le îndes iarăşi în pantaloni lungi. Şi neapărat strâmţi, pentru că ăia largi n-au arătat niciodată bine pe mine. Nu că ăia strâmţi ar arăta, dar, mă rog, ies mai onorabil…
Băi, parcă-mi rămâneau pantalonii mici peste vară! Nu cred c-a fost început de toamnă să n-am sentimentul ăsta. A, ba da: în 2013, după ce l-am născut pe Tudor în august, primele zile răcoroase m-au găsit proaspăt lepădată de silueta de gravidă care chiar că nu mai intra în niciun pantalon. Da, în zilele acelei toamne m-am simţit călare pe problema asta vestimentară, eram boss.
Altfel, încă din anii de şcoală generală, eu m-am consumat aşa în fiecare toamnă a vieţii mele, de la primul crac tras pe picior. Mereu mă simţeam ca-n clipul ăla dureros de ridicol şi amuzant în care una ţine morţiş să intre într-o pereche de jeans mai mică decât măsura pe care-o poartă. Dacă nu-l ştii, uite-aici:
https://www.youtube.com/watch?v=aHAp-VxBCoY
Până azi. Azi dimineaţă a fost răcoare şi-am avut nişte drumuri de făcut. Bine, nu mi-era atât de răcoare, că vreo 20 de grade tot adunam pe alocuri, cât mi-a fost de ploaie din aia torenţială, cum a dat azi-noapte. Aveam de bifat o treabă oficială, aşa că mi-a dat pantaloni lungi la socoteală. Care au intrat uşor pe mine, mai stăteau şi bine.
M-am urmărit mergând în toate geamurile de pe drum şi n-a fost vreunul care să mă enerveze. Nici măcar ăla de la Banca Transilvania de pe colţ, care mă arată mereu deformată. Azi-dimineaţă mi-am iubit picioarele în pantaloni lungi. Şi nu pentru că bărbatu-meu mi-a spus vorba lui de atâtea ori încât să mă convingă – săracu’, de câte ori i-am răspuns cu „Da, mă, bine…” s-a săturat şi el, a renunţat să mai zică ceva – ci pentru că ştiu că vara asta sala de fitness a bătut-o pe aia de mese.
Cu tot all-inclusive-ul din ultima săptămână.
No Comments