N-am urmărit cazul românilor din Norvegia cărora statul le-a luat copiii, ştiu doar că îi mai altoiau din când în când şi nici asta nu ştiu dacă ştiu bine, poate a fost vorba de altceva. Evident că nu sunt pentru „articularea” copiilor sub niciun pretext – chiar dacă, de când nu mai am bonă, iar cel mare are vacanţă de la grădiniţă, am trecut prin nişte simţăminte de bruscat pe oricine şi autoadministrat palme – dar nici să rămâi fără copil, frate! Sincer, aş înnebuni, aş promite statului norvegian tot ce vrea el să fac şi să nu mai fac, numai să mi-i dea înapoi. Asta ca introducere în context.
Azi e vorba despre o familie cu care se poate întâlni oricine în parc şi-o poate considera cu scaun la cap. Au doi copii şi, coincidenţă, tot doi băieţi, ca şi noi, cu vârste foarte apropiate de cele alor noştri, adică ăla mare face trei ani, ăla mic – nouă luni. Un el şi-o ea cam de aceeaşi vârstă cu mine şi bărbatu-meu, genul antreprenor el şi casnică-toată ziua la sală ea, cu maşini luxoase, jucării bengoase şi vacanţe generoase.
„This is Sparta!”
Când eram la prima tură de kinderi, trăgeau nădejde că ăştia micii vor fi cei mai buni prieteni, dar ne-am cam încurcat în stiluri de parenting total diferite. Între timp, ea a vrut să-mi fure bona; nu i-a ieşit. Au apărut şi kinderii din seria a doua, dar ei (familia X – ca să le protejez identitatea şi că nici nu ştiu cum îi cheamă, măcar) sunt mult mai puţin prezenţi în parc decât prima dată. Cel mare, când apare, încearcă o socializare, dar deraiază-n încăierare; nu râde niciodată. Cu cel mic vin bonele. Am văzut vreo trei până acum. Când e pană de bone, vin bunicile.
De când nici nu stătea în fund, Prâslea era obligat să stea în picioare – susţinut, desigur – pentru a îndeplini singurul target pe care ea, doamna, vrea să-l atingă cât mai repede: să meargă singur, să nu-l mai ţină atât în braţe. Parcul e mic, persoanele de îngrijire sunt multe şi cam aceleaşi; afli o grămadă de lucruri din casele oamenilor, iar când e vorba de copii, situaţia transpiră şi mai repede. Aşa mi s-au livrat următoarele informaţii din interiorul acestei familii via diverse surse: fosta mea bonă, fostele lor bone, mămici din parc, rude ale lor. Le-am înşirat ca să nu-mi săriţi în cap cu acuze de exagerare; nu, din păcate, informaţiile se pupă, spre deosebire de părinţii şi copiii respectivi, având în vedere că bonele celui mic au primit indicaţie „să nu pupe, să nu mângâie băiatul, că îl răsfaţă”.
So, ţineţi-vă bine şi nu sunaţi în Norvegia:
- Cel mic a fost murdar de pufuleţi pe la gură începând cu vârsta de patru luni. Simpli sau cu arome, ce mai contează, „oricum şi K1 (kinder 1, nume de cod) a mâncat când era mic şi n-are nimic.”
- Până în jurul prânzului, când vin bonele, ăla micu’ consumă mai nimic, gen o banană.
- Ea nu găteşte, cel mic primeşte mâncare gătită de la Mega şi conserve de peşte. Am întrebat una din sursele apropiate de ce nu-i ia borcane cu piureuri, măcar. „Sunt pline de chimicale, cică.” #miseparecorect „Ei mănâncă pe unde apucă şi ăstuia îi dau o banană, un iaurt, chipsuri…”
- Piureul de legume este shit, copilul trebuie să mănânce cartofi. „Al tău mănâncă legume? Ea cică legumele nu-s bune, trebuie cartofi. Mamă, i-am adus copilului orez cu morcovi, cu nişte cărniţă. Ea l-a aruncat, că cică n-are gust.”
- Copilul nu trebuie lăsat să adoarmă ziua, ca să n-o trezească noaptea. „Doamnă, ştiţi, îi cădea capul, săracul copil, şi ea tot zicea «să nu adoarmă, să nu adoarmă!»… doar el plânge şi de somn, cred…”
- Cel mare bea cafea cu frişcă în voie de la barul familiei şi a apărut o dată în parc cu o sticlă de Strongbow. Zic sursei: „Băi, o fi fost doar sticla şi conţinutul nu era pe bune, dă-o naibii!” – „Nu, nu, că ziceau la mişto că e suc de mere şi toată familia era foarte încâtată de asta. Şi dup-aia mergea K1 împleticit pe-aici.”
- Copiii sunt plimbaţi într-o maşină sport decapotată fără scaun de copil, fără centuri de siguranţă ataşate, simplu, pe banchetă, dar cu viteză considerabilă. Apoi, ăla micu’ vine în parc accesorizat cu muci galbeni, groşi, şi-au ajuns cu el la medic; pot pune pariu că nu-i aceeaşi vizită la medic despre care mi-a povestit o altă sursă, în condiţiile în care copilul „era alb ca varul, de nedormit, cine ştie?”.
- K1 este adesea mustrat în parc cu expresia „ţi-o iei” şi-am înţeles că asta chiar se întâmplă acasă.
Da, nu trebuie să mă întrebaţi voi, că m-am întrebat eu: la ce bun articolul ăsta? De ce mă interesează pe mine cum îşi cresc alţii copiii şi, mai ales, de ce mă bag să le mai dau şi lecţii? (că doar nu credeţi că rămân pasivă în discuţiile astea prin parc). Ce să fac? Una la mână: relatez şi eu grozăviile astea, că asta mi-e meseria, de povestitoare. Doi la mână: normal că vreau să se deducă statutul meu de mamă superioară care n-ar face aşa ceva niciodată, să n-o mai dăm după vişin. Şi-a treia: să zicem că mi-e milă de copii, pentru că li se face o mare nedreptate. Patru la mână: mă roade invidia cum schimbă femeia asta bonele pe bandă rulantă şi eu nu-s în stare să găsesc măcar una…
Şi-acum întreb eu înapoi: cum facem cu Norvegia? Îi dăm dreptate sau nu? Sunt tare curioasă dacă, pentru asemenea comportamente, Protecţia Copilului de la noi ar mişca măcar o copertă de dosar.
No Comments