Pump me, baby, one more time

Cum am ajuns dintr-o glumă la un antrenament care avea să-mi schimbe viața, corpul, modul de a gândi cu totul.

Tocmai se încheia o scârboasă vineri cu care simţeam că n-o mai scot la capăt, aşa că m-am dus la sală să stau degeaba. Mă rog, vorba vine. Adică să alerg nişte kilometri pe uscat şi-n bazin niţel (e şi joggingul în apă o treabă bună, vezi aici), să mă frăgezesc un pic în jacuzzi, să mă clătesc de enervarea zilei, că deja mă buşea plânsul.

– Ce faci, la ce-ai venit? mă ia băiatul de la recepţie odată cu plasticul, la schimb cu prosoape şi cheia de la vestiar.

– La nimic. Am venit s-o frec. (Chiar mă gândeam că mai prind vreun serial pentru muieri pe Diva, cât ocup banda.)

– Cum, la nimic?? Nu vrei să mergi la BodyPump?

– De ce, n-a venit lumea?

– … da.

Hăhă amândoi peste tejghea, în timp ce eu ar fi trebuit s-o iau binişor spre ne-treaba mea, dar mă ţinea caterinca în loc.

– E aerobic din ăla?

– Nuu, e cu greutăţi, e frumos, o să-ţi placă.

Nu ştiu de ce tot insistam în discuţie, teoretic n-aveam nicio tragere de nimic să particip la ceva ce-ar fi presupus un efort mai mare decât cel programat. Dar mă îmbăta aerul de aventură de nu se mai poate.

– Când începe?

– Acu’, în 10 minute. Auleu, pui prea multe întrebări, hai, că ţi-am scos tichet!

Câcaaaat, eu nu mă joc cu tichetele de la sală că-mi fac reputaţie proastă-n cont şi dup-aia nu mai pup rezervări la antrenamentele la care chiar vreau să merg. Bine, aş fi putut să înghit tichetul şi să-mi văd de treaba mea, că nu ştia nimeni, dar sunt o fată cu principii, n-aveam cum. Plus că aventura, you know.

– Auzi, măcar antrenorul e bărbat sau femeie?

– Bărbat.

– Măcar atât.

Am luat-o alert spre vestiar, măcar să nu întârzii la treaba asta la care 90% nu voiam să merg. Hai, 80% deja.

Logistica antrenării dure

O văd pe una mai răsărită pe bancheta de vizavi, arăta suficient de decent încât să presupun c-a trecut măcar o dată pe la bodypump ăsta.

– Auzi, scuză-mă, ai fost vreodată la BodyPump?

– Da, de ce?

– Păi, mi-a scos băiatul de recepţie tichet aşa, de la el. Şi n-am fost niciodată, mi-e cam târşă, aşa… E greu?

– Eu mai fac febră la pump şi acum.

– Dar tu mergi la sală aşa, de obicei?

– Mai fac cycling de două ori pe săptămână, CXWorxs…

Câcat din nou, am pus-o. Dar n-am ce să mai fac acum, aşa că mă duc. Adică am născut de două ori natural, fără anestezie, n-o să mă omoare asta. Fac şi eu cât pot…

– Vezi c-o să ai nevoie de o saltea, un step, nişte greutăţi… îţi mai arată lumea pe-acolo…

Învăţată cu aglomeraţia de la aqua, m-am mai liniştit când am văzut sala lejeră, vreo opt inşi cu totul. M-am oprit mai spre uşă, gen să mă scuz dacă simt că mor, să nu deranjez pe nimeni spre ieşire. O fată m-a ajutat să-mi adun sculele cele trebuincioase în afară de step şi saltea: o bară pentru greutăţi (cred că are vreo două kile, după cum am simţit-o), două discuri de 1,25 kg, două de 2,5 kg, unul de cinci, două gantere de un kil, cam asta a fost logistica mea de început, dacă mai ţin bine minte acum.

Am pus şi eu de la mine şerveţele fără număr, să nu-mi cadă tencuiala pe culmile efortului. M-am înfipt în clasica postură de antrenament exersată la Pilates ani în urmă şi mi-am dat seama că mi-a fost dor de asta. Dar mai vedem noi dacă nu-mi iese pe nas.

Lucrez uşor, dar tot simt că mor

Apare instructorul, băiat frezat pe-o parte, în spiritul vremii, un pic de barbă, un pic de aroganţă la purtător, dar cu un aer simpatic all in all. Socializează cu învăţăceii vechi şi stau geană să mă introduc, să-i comunic situaţia mea specială, nu care cumva să mă rupă aşa, de la început.

– Bună. Sunt şi eu prima dată la BodyPump, mi-a scos tichet băiatul de la recepţie…

– Şi eu sunt tot pentru prima dată – şi ce să mai zic, că s-a umplut sala de râs.

Auleu, fix la primul meu antrenament hardcore am dat peste un jmekeraş din ăsta plin de muşchi şi glumiţe pentru fetiţele dulci care vin şi ele de promenadă la sală. Adică, nicio problemă, râdem, glumim, dar cum fac eu să nu mă fac de râs, dacă tot…?

– Acesta este un antrenament de forţă în regim de rezistenţă, începe omul să explice. Că cum e cu greutăţile, cu postura, cu nu-mai-putut-ul şi, în general, cum trebuie să ne implicăm noi de la sine în treaba asta, dacă tot n-am investit într-un antrenor personal care să se implice pentru noi. Aş fi zis că mi se pare corect dacă nu mi-ar fi tremurat insistent fundul de frica a ceea ce a avea să urmeze.

Mi-am pus pe bară cea mai mică greutate de încălzire ever, probabil din istoria clubului: câte-un disc de 1,25 kg pe fiecare parte. Când am ridicat-o, mi se părea un fulg pe lângă Buflea care se cere cărat cu insistenţă zilnic. Zic las-aşa, că nu se ştie. Gândit precaut şi bine pentru mine, că la următoarea grupă de lucru – coapse, adică „geno” – băiatul zice să triplăm greutatea pe bară. Niciodată, ar fi o aroganţă la care nu vreau să-mi supun spatele acum, că nu ştiu de ce e-n stare. Aşa că mai adaug încă un singur disc de 1,25 kg pe fiecare parte.

Am murit puţin la geno, dar nu din cauza greutăţii, ci a lipsei mele de mobilitate – nu mă puteam duce cu fundul suficient de jos şi „mult, mult în spate, fundul mult în spateeee, niciodată nu e suficient de mult în spate” după cum ne ura instructorul.

Am ajuns la pectorali, pentru care ar fi trebuit să lucrez cu dublul greutăţii de încălzire – dar eu făcusem asta la geno deja; aşa, ca să păstrez proporţiile mele, am mai dat jos câte-un disc de fiecare parte. Ce să zic, în opinia instructorului probabil c-o ardeam atât de light, încât i se părea inutilă prezenţa mea la clasă. Recunosc, a fost uşor la pectorali, dar mereu le-am avut la lucrul cu braţele – aici se vede input-ul celor doi copii căraţi în diverse feluri şi a multiplelor sacoşe de piaţă plimbate de 16 ani de când am plecat de la mama de-acasă.

La fel şi la triceps, uşurel – în afară de flotările cu coatele pe lângă corp, pe lateralul stepului, treabă care mă umple mereu de spumele transpiraţiei; la fel şi la biceps; la umeri a fost un pic mai dificil, cât să mă provoace, dar la abdomene m-am descurcat onorabil, că doar ăsta a şi fost punctul meu forte în cele două sarcini: burta ţinută strâns bine.

Fandările, în schimb, au rupt ce mai rămăsese întreg în picioarele mele. Că cu bara, că cu discuri, că cu greutatea corpului – mi-a luat ceva până m-am redresat să execut, cât de cât, cele trei seturi din grupa asta. Nu-mi mai intra în ochi bretonul, ci transpiraţia care curgea din el. Eram udă până şi între degetele de la picioare şi nu-mi doream decât să mă întind undeva pe vecie. Mi-era şi frică să mă uit în oglindă de gândul desfigurării în care mi-era sigur agăţată faţa de câteva fandări încoace.

Sursa foto

Când omul a zis „stretching”, am simţit cum mă penetrează nirvana, credeam că nu mai ajung aici. Şi nici măcar n-am lucrat cu greutăţile recomandate de el şi nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă. Când mi-am dus sculele la loc, eram teleghidată. Sistemul nervos central nu voia să mai execute comenzi, slavă Domnului că nu mi-am scăpat vreun disc peste adidaşi, mergeam ca pe vată.

Stăteam apoi pe bancă-n vestiar şi nu ştiam ce am de făcut. Dădeam cu ochii roată-n jur la toate alea care se schimbau sau umblau în dânsa goală pe-acolo şi-ncercam să mă lămuresc dacă trebuie să fac duş, să mă pieptăn sau să beau apă. Eram confuză maxim, dar fericită c-am supravieţuit. Aş zice chiar onorabil, la trei luni jumate de la naştere (a doua). E clar: mă mai duc.

Vezi mai jos un montaj de câteva minute cu acest antrenament, e impresionant câta mulţimea lucrează sincron.

https://www.youtube.com/watch?v=wBaZqVEDhHU

Amuzamentul uşurează antrenamentul

Ce mi s-a-ntâmplat ulterior? Păi, după cum i-a zis instructorul unei alte fete aflate pentru prima dată la acest antrenament: „Nu prea înţelegi tu acum ce se-ntâmplă, dar o să-ţi dai seama după vreo două zile.”  Da, după două zile eram paralizată, fiecare ridicare a lui Victor îmi stingea flacăra tinereţii câte puţin. Şi, dacă n-aş fi fost la masaj, jacuzzi şi nu m-aş fi dat cu balsam pentru încheieturi de babe, aş fi stat multe zile aşa, paradită.

S-au făcut mai mult de două luni jumate de BodyPump deja. S-a schimbat antrenamentul – se întâmplă o dată la trei luni, ca la orice clasă din programul Les Mills – am crescut greutăţile, am mai lucrat şi cu alt instructor decât băiatul amuzant, dar, trebuie să recunosc, n-a intrat la fel de bine. Off the record, nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să merg la un antrenament al lui Armando, idolul femeilor din acest club de fitness – cred că m-ar da afară că (încă) nu-mi pun pe bară cât se recomandă pentru toate grupele musculare.

Am avut dăţi cu numai cinci ore dormite pe noapte – pentru că Buflea; dăţi în care îmi venea să vomit de oboseală cu bara pe umeri şi vedeam negru în faţa ochilor după fiecare „Puls! De şapte ori puls!!”; au fost dăţi în care nu apucasem să mănânc de la masa de prânz şi abia reuşisem să halesc un baton proteic în chiloţi, la vestiar; au fost dăţi în care am prins o jumătate de oră de somn şi-o gustare după-amiaza şi-atunci s-a văzut diferenţa; mă rog, nu ştiu ce s-a văzut efectiv, însă cert e că nu mi-am mai văzut eu sfârşitul cu ochii.

Instructorul nu oboseşte să ne spună, de fiecare dată, cât ar trebui să avem pe bară, dar eu sunt, uneori, atât de obosită, încât nici să-l înjur nu mai pot – au fost nişte momente de FMM de-a lungul timpului la discursuri de genul: „Acesta este al treilea set, este cel mai important, pentru că vine pe fond de oboseală. Primele două nu contează, că eraţi odihniţi.” – ba poate tu. D-asta nu pun pe bară cât îmi zice, că tot corpul meu e în urmă mult cu somnul şi energia. Dar şi când mi-oi reveni.

Acum lucrez mai intens, execut mai corect, transpir mai mult, mă distrez mai tare. Cred că şi arăt mai bine, că tot primesc feed-back-uri de genul din diverse surse (bărbatul nu se pune, că el îmi face complimente by default). Nu mă cântăresc, nu mă măsor, dar văd cum intru în haine şi lumea zice că, la şase luni de la naştere, a doua chiar, la mică distanţă de prima chiar, stau destul de lăudabil. Acum, parcă lucrez şi la aqua cu mai mulţi muşchi, iar pe cele zece kile ale lui Buflea le car bine şi pe dreapta, care rămăsese în urmă, din lipsă de antrenament.

Sunt sigură că n-aş fi ajuns aici dac-aş fi nimerit atunci, prima dată, la un alt instructor. Da, sunt momente în care fac mai multe abdomene râzând decât la saltea, dar ora e mult mai suportabilă cu glumele acestui băiat. Are poante fixe, legate de anumite momente ale clasei, şi are glume extra, gen improvizaţie; când e în toane extrem de bune şi, de preferat, are şi cască, s-ajungă bine la public, mai relatează şi câte-o povestioară între grupele musculare. Are şi momente de genul „nu uitaţi cine-i şeful” în care ne face cu albuş de ou şi oţet balsamic în legătură cu postura noastră, cu implicarea, cu dieta pe care-ar trebuie s-o avem, cu felul în care o ardem la clasă. După care-şi revine, dar sentimentul de mustrare rămâne şi-aş mai pune ceva pe bară. Uneori o fac, aşa am avansat.

Evident, paşii sunt prea mărunţi pentru instructor, care s-a gândit la o strategie să ne mai împingă de la spate: data viitoare o să lucrăm primul set din fiecare grupă cu greutatea recomandată de el, la al doilea mai dăm jos un pic, iar la al treilea lăsăm pe bară cam ceea ce este greutatea folosită de noi acum. Sau, mă rog, de mine, că aşa ar ieşi calculul… Ce să zic, văd eu. Ideea e că am ajuns să ştiu piesele din tracklist pe de rost şi oriunde şi oricând s-ar întâmpla s-aud vreuna, n-o pot urmări decât după: „cobor-cobor, ridic-ridic/ upright row, trei cu unu/ clean and press, clean and preeeeeess!!”.

Sursa foto

În încheiere, doresc să delectez publicul cu câteva dintre glumele care mă ajută să trec prin chinurile iadului în fiecare marţi şi vineri – că miercurea mă împiedică evenimentele de presă. Atenţie: uneori, pare că omul se ia prea în serios. În realitate, îi urez cât mai mulţi elevi cu simţul umorului, ca să aprecieze aceste momente:

„Coapsele sunt cea mai importantă grupă musculară a corpului. Orice obiectiv aţi avea în viaţă – să vă căsătoriţi, să obţineţi un job mai bun… – o să aveţi nevoie de coapse.”

„Există fese plate, fese bombate, fese lăsate… Voi, cei de-aici, sunteţi privilegiaţii care au puterea să-şi modeleze fesele!”

„Voi, când vă uitaţi în oglindă, nu sunteţi obiective, aveţi nevoie de părerea unui profesionist. Vă zic eu: un fund nu e niciodată prea mare dacă e lucrat.”

„Voi alegeţi: să vă daţi jos dintr-o decapotabilă, în văzul tuturor, sau să vă daţi jos din maşină direct în garaj, să nu vă vadă nimeni.”

„Acesta este ultimul set, nu vă opriţi!! Este setul care face diferenţa între învinşi şi învingători!”

„Voi ar trebui să mergeţi numai în fandări de acasă până la sală şi înapoi!”

„Şiiii, cobor uşoooor, ridic uşoooor… chitară solo, auziţi? Chitară solo! Vă place rock-ul?Data viitoare când o să fie chitară solo, fetele să-şi dea drumul la păr şi să dea din cap!”

Spor la treabă, orice antrenament ai face!

Sursa foto articol