Cel mai așteptat remake al verii a ajuns pe marile ecrane românești. Deși nu se îndepărtează prea mult de originalul din 1994, noua producție tot înmoaie inimile.
Eram printr-a cincea – a șasea, cred, când m-am dus la cinema să văd Războiul Stelelor, unul dintre cele vechi, evident, turnate la sfârșitul anilor ‘70 – începutul anilor ‘80. Să ne înțelegem: nu sunt atât de bătrână, am făcut clasa a cincea în jurul lui 1993, dar, pur și simplu, asta rula la dărăpănatul cinematograf din Suceava, unde-mi petreceam vacanța de vară, la bunici.
Dar m-am dus pentru că tocmai primisem cadou cărțile lui George Lucas și, în ciuda faptului că n-am fost vreodată vreun fan SF – și cu popularul ”Dune” abia am scos-o la capăt – eram absolut înnebunită să văd cum arată toată acea acțiune fantastică în mișcare. Să-i văd cu ochii capului, nu doar cu ochii minții, pe R2-D2 și C-3PO, navele cu aripi în X și coafura prințesei Leia.
Chiar m-am dus cu cartea după mine, cred că despre prima din serie era vorba – mă rog, cu prequel-urile apărute între timp, a devenit a patra, vorbesc despre ”Războiul Stelelor – O nouă speranță” – ca să urmăresc acțiunea replică cu replică (da, și la Suceava se stinge lumina în sala de cinematograf, dar ce să-i ceri unui copil…). Am fost foarte dezamăgită că ecranizarea nu urma cartea îndeaproape și așa am rămas cu impresia, toată viața, că volumul e mai bun decât filmul și nici că m-am mai dus să văd vreun alt Război al Stelelor vreodată.
Folosesc această povestioară ca să spun pe scurt: situația cu Regele Leu, ecranizarea din 2019, nu e deloc așa. Regele Leu din 2019 e ca Regele Leu din 1994 și ca Regele Leu din carte (altfel nici n-avea cum, că mai întâi a fost filmul și apoi a apărut povestea în format tipărit).
Și-atunci, cum de are atât succes? (Când zic ”atât succes”, mă refer la ce-am văzut și auzit de la copiii și părinții prezenți la vizionarea de presă – toată lumea era în extaz – nicidecum la rating-ul jenant pe care filmul îl are pe IMDB, adică 6,7).
O ecranizare pe măsura personajelor
Pur și simplu, cred că povestea din Regele Leu aștepta minunile tehnologiei ca să fie înfățișată în adevărata sa grandoare. Și nu este vorba atât despre firul epic în sine – deși unele momente, precum acela când puiul Simba este prezentat supușilor de pe Stânca Semeață, după naștere, sau când Mufasa îi prezintă puiului său Regatul Luminii ori când turma de bivoli se bulucește prin canion, episod în urma căruia regele își pierde viața, aceste momente sunt demne mai mult de film, nu de un desen animat – cât este vorba despre personajele în sine. Adică, vorbim despre niște lei, pentru numele lui Dumnezeu! Și oricine aseamănă leul cu seriozitatea, gravitatea, profunzimea, grandoarea, nu?
Dacă stai și gândești la rece, ai putea zice: ”OK, e super dubios să vezi animale vorbind și să nu fie desene animate!”. Plus că, tehnologie, tehnologie, dar n-a ajuns pân-acolo încât să poată reproduce foarte fidel orice reacții și grimase. Adică, da, uneori par un pic de plastic la bot.
Totuși, modul acesta de ecranizare a părut atât de firesc, încât chiar m-am lăsat absorbită de poveste în sine și lecțiile sale, de peisaje și muzică. Nu știu, poate ne-am învățat noi prea tare cu online-ul și rețelele de socializare, unde totul e posibil dacă ai filtrele potrivite și nu mai pare nimic ciudat.
Toată lumea e de acord: Regele Leu este o lecție despre responsabilitate și curaj, lecția devenirii unui tânăr care își asumă, în cele din urmă, locul important în societate și, totodată, răzbună moartea tatălui său. Minunată pilulă de servit copiilor din sală.
Haideți, părinți, să ne ducem progeniturile la film și ei o să înțeleagă ce au de făcut în viață, fără să le explicăm noi prea multe, că faptele din Regele Leu sunt foarte grăitoare. Vorba lui Victor, când acțiunea s-a liniștit, iar pacea s-a restabilit în Regatul Luminii: „Așa! E mai bine fără Scar!”.
Regele Leu nu prea le are pe parenting, cred eu…
Dar cu părinții cum rămâne? Unde e lecția lor? Cu ce rămân ei după vizionarea asta? Va atinge vreun pic stilul lor de parenting acest film? Personal, am rămas cu impresia că Mufasa n-a procedat bine cu puiul său după ce acesta a încălcat interdicția de a depăși granițele Regatului și s-a aventurat în cimitirul elefanților, teritoriul populat de hiene, adică însăși intriga poveștii.
Regele a fost foarte îngăduitor față de fiul său și i-a trecut cu vederea greșeala foarte ușor – deși insistă că fapta lui este de o imensă gravitate – însă, pe de altă parte, nu-și ia timp să-i explice acestuia pe îndelete toate implicațiile faptei lui sau posibilele urmări. Bagă maxima aia cu ”Eu sunt curajos numai atunci când e nevoie!”, îl dă pe ăla micu’ peste cap cu strămoșii din stele și gata, toată lumea e fermecată, mulțumită și cuminte. Ei bine, s-a dovedit ulterior că nu.
Adică toată faza mi s-a părut un ”N-ai voie acolo!” fără drept de apel și fără explicații, deși puiul acesta va fi următorul rege care va trebui să înțeleagă ”de ce n-are voie” și să acționeze în consecință, întru binele supușilor săi. Iar dacă n-a aflat asta cu susținerea lui taică-său, a aflat-o pe propria piele, cu prețul vieții lui taică-său.
În concluzie, pot doar să sper că povestea asta – și nu ține neapărat de tipul de ecranizare, doar că versiunea de față face spectatorul să vibreze mai intens decât cea animată, mai ales că este și 3D – povestea asta va da de gândit părinților în materie de poziționare vizavi de dorința perpetuă a copiilor de a experimenta, de a depăși granițele a ceea ce cunosc, de a fi ”mai mari” decât vârsta lor și a acționa în consecință, de a încerca noi și noi lucruri – fie din curiozitate, fie din teribilism, fie din dorința de a primi aprobare și afecțiune.
Și mai sper că mama de pe rândul din spatele meu – zic și eu ”mama”, o fi fost mătușa sau ceva, altfel nu-mi explic prezența ei la un film dublat, iar întunericul din sală nu m-a ajutat întru clarificarea situației – deci mama de pe rândul din spatele meu să fi mers acasă mai relaxată și cu gânduri mai pașnice față de copii, în general.
Spun asta pentru că, la nici cinci minute de la începerea filmului, la prima confruntare între Mufasa și vicleanul frate Scar, când un copil din sală a început să plângă sonor și să strige compulsiv ”Vreau să plecăm! Vreau să plecăm acum!”, doamna ordona cu voce imperturbabila: ”Fă-l să tacă! Fă-l să tacă!”. Mă întreb cum o fi atins-o pe dumneaei filmul ăsta…
Vizionare plăcută și înțelepciune multă!
PS N-am zis nimic despre hoarda de staruri care au făcut vocile personajelor din film pentru că noi am vizionat varianta dublată. Dar serios c-aș revedea Regele Leu, în variantă subtitrată, numai ca să mă bucur de interpretarea lui Seth Rogen, cel care i-a dat voce simpaticului mistreț Pumbaa. Personaj pentru care ”totul e despre gaze”, într-o glumă a bunului său prieten Timon, glumă care l-a amuzat copios pe Tudor al meu.
No Comments