Azi intră Jurassic World în cinematografe pentru publicul larg şi, chiar dacă nu e deloc genul meu de film, o să încerc să fiu cât mai obiectivă posibil. Îmi pun toate bilele negre în deschidere şi recunosc că este prima producţie din seria Jurassic pe care o văd şi pot presupune că fanii seriei o vor aprecia mai mult decât mine datorită legăturilor pline de semnificaţie pe care Jurassic World le construieşte cu filmele predecesoare şi, mai ales, cu originalul. Sau, poate, nu. Că, din ce-am citit prin cronicile oamenilor care chiar se pricep, magia primului Jurassic este inegalabilă şi „you can’t experience first love twice”, după cum scrie LA Times.
Ca de obicei, toate necazurile încep cu o femeie
La 22 de ani după primele aventuri ale lui John Hammond, Jurassic World aduce spectatorii înapoi pe Isla Nublar, în parcul dinozaurilor din Costa Rica; locul a devenit, între timp, mult mai populat de reptile făcute în laborator, mult mai impresionante, dar s-a transformat într-un parc de distracţii pe care-l prindem într-un moment dificil: vizitatorii s-au cam plictisit de vechile atracţii şi-şi doresc ceva mai mare, mai rapid, mai înfricoşător, iar asta se reflectă în încasările tot mai dezamăgitoare.
Din exces de zel, domnişoara manager Claire Dearing (interpretată de Bryce Dallas Howard) dă mână liberă „savantului nebun” Dr. Henry Wu (B.D. Wong) – acelaşi din filmul iniţial – care plămădeşte, prin combinaţii genetice, o lighioană absolut înfricoşătoare, ce ar trebui să zguduie lumea oricărui fan de dinozauri. În realitate, aşa-numita (pentru că aflăm că toate orătăniile astea sunt de sex feminin – mă abţin) Indominus Rex (care, teoretic, cică l-ar bate la fund pe depăşitul T din aceeaşi familie) a fost crescută în captivitate pentru că este de nestăpânit, are un grad de inteligenţă mult mai ridicat decât a colocatarilor de parc şi este dotată cu skill-uri de atac şi apărare ale mai multor specii de animale. Deci doamna dinozaur e de top, dar nu prea ştie să se poarte.
În timp ce domnişoara Claire – mereu la înălţimea tocurilor şi a perfecţiunii bobului său tuns la milimetru – are de-a face cu problemele financiare ale parcului, cu patronul ce rezonează iresponsabil la dorinţele de senzaţii tari ale publicului, cu specialistul pe probleme de securitate (the hot guy of the movie, Owen Grady, interpretat de Chris Pratt, cu care domnişoara a avut un first date absolut deplorabil) care trebuie să verifice dacă ţarcul lui Indominus îl mai suportă mult, îi mai aterizează pe cap şi cei doi nepoţi de pe soră, de 11 şi, respectiv, 16 ani, veniţi în vacanţă; Claire îi pasează asistentei sale, care ar trebui să le facă turul parcului timp de câteva zile şi să-i trimită nevătămaţi înapoi acasă.
Sperieturi multe, sânge puţin
Bineînţeles că Indominus evadează şi copiii ăia neastâmpăraţi se aventurează pe unde nu trebuie, iar neputincioasa Claire mereu pe tocuri îi cere musculosului Owen s-o ajute ca să-i recupereze cât de cât teferi. În rest, mai avem de-a face cu Vincent D’Onofrio în rolul unui fel de şef (Vic Hoskins) al lui Owen, căruia îi vine ideea să folosească echipa de patru velociraptori „îmblânziţi” de acesta din urmă în scopuri lipsite de orice reminiscenţă de nobleţe, precum confruntările armate, pentru că, nu-i aşa?, „animalele dispărute nu au drepturi”. Dar, până una-alta, le testează capacităţile în mod abuziv pentru capturarea lui Indominus Rex, care-şi face grav de cap prin parcul de distracţii.
În spiritul acestui tip de film – că de, are rating AP-12 (acordul părinţilor pentru copii sub 12 ani) şi nu intenţionează nimeni să frângă inimi de adolescent – totul se termină cu bine, dar te las să descoperi singur cine-i pune capac hormonalei Indominus Rex.
În rest, efectele speciale sunt grozave. Am văzut Jurassic World la I-Max şi a reuşit să mă furnice pielea mai tare decât m-au usturat ochii de la aerul condiţionat şi urechile de la miile de waţi de sunet digital – serios, frate, daţi sonorul mai încet, că a doua zi dimineaţă după un film la voi mă simt mai distrusă decât după o noapte-n club. Între Claire şi Owen nu e cine ştie ce chimie – aşa-s femeile, vor romantism şi între cozi de dinozaur – probabil, însă, că-n felul ăsta a ieşit totul mai productiv pentru gama de emoţii pe care filmul a vrut să o transmită cu efectele 3D şi dinţii de dinozaur. Ce să ne mai încurcăm cu pupici când lighioanele prădătoare sunt aici. Să nu te îngrijoreze, totuşi, gândul la cadrele cu bălţi de sânge şi membre sfârtecate, că nu e cazul. În schimb, m-am bucurat de nişte peisaje despre care sper intens că nu au fost pimp-uite pe calculator şi care au fost filmate, de fapt, în Hawaii.
No Comments