Menu
POVEŞTI

Virtute sau viciu să dăm stingerea la serviciu?

burnout la serviciu

În martie fac 12 (later edit, 14) ani de când sunt în câmpul muncii. Primul meu job a fost de redactor-monitorizare pe tura de noapte la Mediafax, pe două milioane jumate – aka 250 RON.

Lucram o săptămână da, una nu, de la aproximativ nouă seara până spre 6-7 dimineaţa, după cum se mişca presa scrisă românească în ziua aia. Cred c-am pus pe mine vreo 4-5 kile de la sandvişurile din pauza de masă de la două şi de la miştourile pe care gaşca de mulţi băieţi de pe tură le făceau de mine. A trecut. Am rămas cu senzaţia că acesta a fost un job de fabrică („pe plantaţie” mi-a părut întotdeauna o expresie devalorizantă), că nu mă mai rupe nimic la locul de muncă.

 

Viaţa ca o transpiraţie pe bani

Într-un an, am trecut la monitorizare pe zi şi-am obţinut al doilea post, în paralel, tot acolo: news editor pentru Procinema, de la trei la nouă dimineaţa, o dată la trei zile. O veselie, în timp ce alergam şi între cele două facultăţi urmate în paralel, la zi, la stat: Jurnalismul sus, la Leu; Studii Culturale Europene jos, la Universitate. 336 scria pe mine. Am ţinut-o aşa înc-un an, mi-am dat cu succes licenţa la FJSC, m-am mutat de la cămin, m-am făcut om mare. Colaborarea cu proiectul de news editing pentru Procinema a murit undeva la trecerea spre 2005.

În anul acela m-am format, tot la Mediafax, ca video editor pentru furnizarea de conţinut Pro TV şi Acasă TV operatorilor de telefonie mobilă. Cu o mână încă monitorizam, cu cealaltă editam telenovele româneşti pentru wap (cine-şi mai aduce aminte de el). Oricum, la momentul respectiv, puţini erau aceia cărora nu li se părea o prostie să vezi filme şi emisiuni pe telefon. Na, poftim, unde s-a ajuns în numai zece ani.

În toamnă am rupt pisica-n două şi-am rămas doar cu coada – postul de video editor – iar cu restul am aterizat în redacţia Unica. Au urmat trei ani cu cel puţin două slujbe în paralel – o perioadă au fost chiar trei, că mai predam şi engleză, de două ori pe săptămână, la o companie cu sediul tocmai în incinta aeroportului Otopeni. Aceea a fost perioada de glorie, în care mi-am făcut (iar) dinţii.

femeie serviciu burnout

Sursa foto

În 2008 am făcut cele mai proaste mişcări din viaţa mea profesională (nici pentru aia de acasă n-a fost un an chiar bun): am acceptat un post de project manager în schimbul renunţării la toate colaborările pe care le aveam atunci şi, după numai trei luni şi-un divorţ profesional pe nepotrivire de caracter, am trecut la account manager într-o obscură agenţie de PR.

Am rezistat un an în acel tip de relaţii publice all-inclusive, de la relaţia cu foştii mei colegi de breaslă şi până la samplingul de săpunuri în Bucur Obor şi Sala Palatului, de la conceperea de micro-situri şi producţia de cataloage, până la hăituirea prin magazine a vestimentaţiei perfecte pentru hostess-ele de la evenimente.

Ce să spun, m-au pregătit bine în sensul factotum pentru jobul care a urmat (din considerente de neplată salarii): director de magazin Humanic. Şi nu oricare magazin, ci ăla super-traficatul, super-călcatul de hoţi din AFI Palace Cotroceni. Cum ar veni, m-au luat de pe stradă ca să mă înveţe şi comerţ, şi management. Doar că mie-mi plac pantofii şi lor le-a plăcut de mine la interviu. Degeaba aveam 20 de oameni în subordine, conducerea se aştepta şi de la mine să car marfă, să fac curat, să încalţ oameni şi să le dau şi restul.

Când am dat nas în nas cu Iulia Vântur printre rafturi şi-am întrebat-o de sănătate – că, deh, nici doi ani nu trecuseră de la coperta făcută împreună pentru Unica – mi-a măsurat uniforma de vânzătoare şi mi-a făcut semn indignată că vorbeşte la telefon. Normal, mă scuzaţi. Când am dat nas în nas cu proful meu de economie din primul an de FJSC, care mi-a dat zece la examen, l-a buşit plânsul că l-am recunoscut după nouă ani.

A fost ok la Humanic, graţie salariului bunicel – pe care oricum n-aveam unde să-l cheltuiesc, că nu mai dispuneam de altă viaţă decât cea din magazin, dar şi graţie reducerii de angajat, m-am îmbogăţit cu vreo 20 de perechi de încălţăminte. Când am simţit că spatele meu şi viaţa personală nu mai rezistă la atâtea weekenduri lucrate, am demisionat. Fix în momentul în care revista Femeia. avea nevoie de un om.

În aceşti 12 ani de carte de muncă, să zic că am o întrerupere de două săptămâni cu totul. În rest, am lucrat la foc continuu. Am mai făcut o pauză de câteva zile când am născut, că trebuia să mă concentrez în partea cealaltă, nu la cap. Fosta mea şefă de la Unica, aceeaşi din primele luni de Femeia., zicea despre mine că fac urât când n-am de lucru, că n-am stare. 

 

Ne ardem în muncă sau în figuri?

Şi iată că ajung la subiectul postării de azi (care nu este CV-ul meu, în ciuda aparenţelor): primesc un e-mail despre sindromul burnout sau arderea emoţională provocată de stres. Înţeleg că a devenit un aspect destul de comun şi prin instituţiile noastre, mai ales cele private. De asemenea, înţeleg că, la ora actuală, piaţa muncii se confruntă cu o pandemie de burnout, care provoacă pierderi economice şi, în cele mai nasoale evoluţii ale sale, chiar de vieţi omeneşti (dă un search pe Google după cazul de la Ernst&Young, dacă nu mai ţii minte).

 

Românul e atât de sânge-latin
şi la serviciu, că vine
cu burnout-ul de-acasă.

 

Este situaţia în care angajatul se epuizează fizic, emoţional şi mental; îşi pierde motivaţia profesională, dar şi interesul pentru nevoile personale, treabă care îi poate afecta şi viaţa socială (probabil, de genul: de stres, am uitat să fac duş trei zile şi nu m-am epilat din Q2). Încep să te doară capul şi muşchii, plus durerea principală: ruptul de muncă. N-ai chef de socializare la serviciu, întârzii tot mai mult şi rupi uşa tot mai devreme. Atitudinea faţă de lucrurile pe care le ai de făcut la slujbă este una negativă şi, în general, te-ai transformat într-o acritură pe toate planurile vieţii. Şi ai declarat nule de mult sentimentele de satisfacţie şi mândrie.

Acel e-mail îmi prezenta o ofertă de curs în „Managementul emoţiilor în context socio-profesional”, susţinut de un psiholog şi un specialist în comunicare, ce te vor învăţa câteva tehnici pentru prevenit şi tratat burnout-ul. Din ce-am văzut în descrierea cursului – vezi şi tu aici – se întinde pe două zile şi pe 249 de euro. 249 de euro. La cursul de azi, ar fi salariul pe patru luni la primul meu job. Sau aproape o indemnizaţie din asta de creştere şi îngrijire copil cum iau acum de la stat. Sau o întreţinere jumate, aşa cum mi-a venit mie pe decembrie. Şi e un curs dedicat dedicat cui, la banii ăştia? Am citit că cele mai mari probleme de burnout sunt în zona middle-management. Care, bre, middle-manageri epuizaţi aveţi să puneţi banii ăştia pe masă after taxes & expenses, dintr-un foc?

angajat serviciu burnout

 

În ăştia 12 ani de muncă am tras de mine ca apucata. Am muncit de plăcere, de nevoie de bani, de jind de funcţie, de dragul de a învăţa, de îndârjirea de a mă perfecţiona, de a fi cunoscută, recunosc. De cele mai multe ori, de dragul epuizării acestui microb din cauza căruia mă scarpin mai tare decât din a pantofilor: scrisul.

Cred c-am făcut burnout de nenumărate ori, mai ales când nu se plăteau salariile sau mi se fura salariul din camera de cămin sau predam reviste în tipar până la cântatul cocoşilor sau eram anunţată că încheiem proiectul fix când eram la coafor pentru petrecerea de revelion.

Sursa foto

Dar am şi lătrat de nenumărate ori la colegi că nu suntem la grădiniţă, ci la serviciu; că nu trebuie să fim, neapărat, cei mai buni prieteni; că ar trebui să păstrăm dramele personale pentru pauza de masă; şi că, în general, treburile personale ar trebui să rămână aşa.

Sursa foto articol

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

5 Comments

  • tssecrets
    17 februarie 2015 at 1:56 am

    practic si realist. Ca in Ro nici n-are cum altfel 🙂

    Reply
  • Cum să calci fashion în lume | Idrilog
    13 martie 2015 at 8:22 am

    […] de producţie încălţăminte, cu ocazia jobului meu de senzaţie de la Humanic (vezi mai multe aici), mi s-a părut absolut normal să mă intereseze subiectul şi la scară mică, adică pentru […]

    Reply
  • anda_elena
    19 mai 2017 at 1:53 pm

    Viciu ȘI virtute. Balanța e la noi! 🙂
    Ceea ce m-a pus pe gânduri e o vorbă auzită mai demult… niciodată, la finalul vieții, n-o să ne felicităm pentru timpul petrecut la serviciu. O să ne întrebăm cât timp am oferit copiilor. Și… din nou ajung la acea balanță. Timpul oferit copiilor e, de multe ori, mai puțin. Însă e în puterea noastră să-l facem puțin și vesel și de calitate!

    Reply
    • Idriceanu
      19 mai 2017 at 2:42 pm

      Aşa e 🙂 Însă nu aveam copii pe vremurile alea 🙂

      Reply

Leave a Reply