Sâmbătă cu antren în glasul roţilor de tren

După ce copiii au epuizat trenurile expuse pentru vizitat prin Bucureşti, a trebuit să ne urcăm, efectiv, într-un tren adevărat, ca să vedem şi altele de prin ţară. Am început cu cele de la Sinaia.

„Nu beau a gădinităăăăă, beau a muzeu! Să bedem tenu(r)i caie me(r)g!” – cam asta se aude în trei din cinci dimineţi lucrătoare la noi în casă. Buflea este absolut fascinat de subiect, aşa că am început periplul pe la instituţiile cu astfel de exponate. Am început cu Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Parcul Carol, unde nu merge niciun tren, de fapt – iar noi am mers acolo cu tramvaiul– dar tot a fost o experienţă marcantă pentru Victor, care a văzut, pentru prima dată, nişte locomotive „de jucărie” atât de mari!

Tudor mai bifase locaţia şi acum o ardea pedagog plin de el, prezentându-i exponatele lui frate-său cel mic şi disperat: „Uite, vezi, Victor, asta e o locomotivă pe aburi… uite şi cuplajul! Ai grijă, nu pune mâna, că nu ai voie!…”

Pentru Tudor, această (nouă) vizită la Leonida a fost o revelaţie: a descoperit trenurile care cară cărbuni şi a dat startul perioadei de jocuri „de mină” – pe care i-am construit-o dintr-o cutie de cadouri; pentru Victor, a fost momentul declanşator al discursurilor, dorinţelor, jelaniilor, aspiraţiilor despre trenurile de muzeu; pentru mine, a fost momentul horror când mi-am spart telefonul, dar, mă rog, nu ţine de subiectul în discuţie.

După care am vizitat – a „n”-a oară, dar Buflea fusese prea mic ca să aprecieze până atunci – Muzeul CFR de la Gara de Nord, unde există acea dioramă cu „tenu(r)i caie me(r)g” destul de impresionantă, cică cea mai întinsă din ţară.

Evident, la fiecare vizită acolo ne petrecem cea mai mare parte a timpului atârnaţi de balustradele care înconjoară diorama, cu copiii sprijiniţi de noi în diverse poziţii. Când se satură, mai apreciază locomotivele la scară expuse în prima încăpere a muzeului, precum şi mersul pe „şina de tren adevărată”, redată întocmai şi întinsă pe pardoseala unei alte încăperi.

De ce copiii plătesc, oare, când faci rezervare?

Dar fiindcă apetitul lor pentru trenuri depăşise deja posibilităţile expoziţionale ale Bucureştiului, am zis să le fac un pachet de travel cu tematică. Pe româneşte, ne-am petrecut o sâmbătă în gară la Sinaia.

Planul era, în mare, să plecăm cu trenul până acolo şi să vizităm expoziţia de trenuleţe. Şi mai vedem noi în rest, dacă mai rămânea timp pentru altceva – masa de prânz era de la sine înţeleasă, desigur, că ăştia nu sunt doar mari gurmanzi, ci şi mari fani restaurant, zici c-am mâncat numai pe la evenimente de presă cât am fost gravidă. Oh, wait, I did.

Cu trenul îi mai plimbaserăm, dar, din nou, Buflea avea doar câteva luni la vremea aceea, aşa că merita o împrospătare a memoriei, dacă tot o ardea atât de disperat pe teme feroviare. Aşa c-am făcut rezervare la Softrans – una dintre companiile de transport feroviar private – pentru o sâmbătă, tur-retur în aceeaşi zi, că, oricum, nu ne interesa decât gara din Sinaia.

Având în vedere că este, încă, sezon de schi – sau, mă rog, ce reuşeşte lumea să facă pe pârtii pe vremea asta cam cheală – cu greu am găsit trei locuri alăturate la trenul de dus, de la nouă jumate dimineaţa. Acum, nici nu ştiam câte scaune să rezerv: noi suntem patru, dar ăştia micii ba vor în braţe, ba se cred independenţi şi doresc să stea singuri, eventual la geam.

Pe de altă parte, copiii până la şapte ani nu plătesc, teoretic trebuie ţinuţi în braţe; practic, nu ştiam dacă e ok să le rezerv loc. Mă rog, am luat trei locuri, până la urmă, cu plata în tren. Mi-au venit confirmările pentru rezervări pe mail, frumos, elegant, urma să le arăt controlorului.

Instalarea noastră în vagon s-a produs pe fondul unei crize a lui Victor care, se pare, apreciază acest mijloc de transport doar din afară şi, de preferat, de jucărie. Aşa că problema locului lipsă a fost rezolvată repede şi de la sine, că a călătorit liniştit doar în braţe.

Iar când a venit doamna cu biletele, ne-a taxat două locuri jumate, în loc de trei, pentru că aveam rezervare, şi că „nu se poate altfel”. N-am înţeles dacă asta a fost în favoarea noastră sau nu, cert e că, la retur, altă doamnă ne-a luat banii doar pentru doi adulţi, cu rezervare cu tot.

Concret, preţul unui bilet la trenurile Softrans pe distanţa Bucureşti Nord – Sinaia este de 29 de lei. Dacă te interesează tarife pe alte rute/distanţe, dă click aici. 

O expoziţie cu de toate: trenuri, o nuntă, fete agăţate…

La destinaţie au trecut repede în revistă – şi eu în poze – locomotiva pe aburi şi automobilul montat pe roţi de tren, expuse în lateralul gării, după care au atacat obiectivul principal al călătoriei noastre: Expoziţia de Trenuleţe din clădirea fostei Gări Regale, aflată tot într-o laterală a gării actuale.

Afişul de pe uşă spune că preţul unui bilet este de 10 lei pentru adulţi şi, respectiv, 7 pentru copii (de la vârsta de doi ani, am întrebat eu la o doamnă de pe-acolo). Dar ne-a luat banii tot aşa, doar pentru doi adulţi, că „dacă ăştia micii abia ajung cu nasul la dioramă să vadă ceva, cum să le iau eu bani?!” – am încheiat citatul din aceeaşi doamnă. Totuşi, dac-ar fi estimat impactul vizitei lui Buflea, poate ar fi reconsiderat un pic această politică filantropică pentru ziua în curs.

Dar, despre asta, un pic mai târziu, deocamdată să ne lămurim cu expoziţia în sine: într-adevăr, partea de dioramă nu este atât de întinsă precum cea de la Gara de Nord, însă doar pentru că este împărţită în mai multe bucăţi, aflate în diverse puncte ale încăperii şi are mai multe peisaje care o fragmentează ca imagine. Însă expoziţia de la Sinaia este construită mult mai în detaliu – detalii care, de multe ori, nu susţin direct conceptul de univers al trenuleţelor, dar amuză vizitatorul (şi aici mă refer la publicul adult) şi construiesc un aer de veridicitate al peisajului în care bijuteriile pe şine se plimbă.

Aşa că te provoc să descoperi personajul deranjat de pe WC-ul din curtea unei case, pe tipul care face o cerere în căsătorie în genunchi într-un parc, pe prostituata pe care o fluieră tiriştii la o margine de drum, pe tipul căţărat într-un copac de frica unui urs etc.

Doamna cu care am stat de vorbă mi-a povestit despre Alberto Drera, omul din a cărui pasiune s-au născut majoritatea exponatelor şi peisajele, care au ajuns, după moartea sa, în cele din urmă, în această clădire a fostei Gări Regale. De atunci, expoziţia se tot îmbogăţeşte graţie pasionaţilor cu mâini aplecate spre migală, care îi tot aduc figurine în dar. Deci şi filantropi, şi cu imaginaţie.

Toată ziua-n expoziţie, doar pentru prânz o excepţie

Lolek şi Bolek ăştia ai mei au trecut repede în revistă partea de expoziţie pentru ca să fie apoi absorbiţi, cam vreo două ore, de secţiunile de joacă ale incintei:

• masă mare cu şine, trenuri şi accesorii din lemn, din acelea de la Ikea;
• o masă cu şine, şosele, vehicule şi accesorii din plastic, dedicate mai mult copiilor iubitori de maşinuţe (au ajuns, pe rând, la ea când au început să se bată pentru jucăriile de pe prima masă);
• o staţie LEGO preferată de copiii mai mari, care se pricep să mânuiască piesele alea mici cărora le intră părinţilor în talpă, de obicei (aici nu s-a aventurat niciunul dintre ai mei).

Hotărât, Victor şi-a însuşit unul dintre tabureţii folosiţi de copii pentru admirarea dioramei ca să ajungă la o înălţime convenabilă pentru joaca de pe mese – şi, evident, să poată ţine piept celorlalţi în construcţia de trasee.

De fapt, meteahna lui era să strângă toate locomotivele din raza de acţiune, inclusiv pe cele din mâinile altor puşti şi – fără nicio urmă de cavalerism – puştoaice. Eu interveneam justiţiară cu explicaţii, el se dădea cu fundul de taburet de ciudă, intervenea taică-său întru calmare, ca să mai fac şi eu o poză, o filmare.

În afară de faptul că cele trei mese de joacă pot ţine kinderii ocupaţi pentru ore bune, mai există şi alte beneficii pentru părinţi în vizitarea Expoziţiei de Trenuleţe de la Sinaia: pot bea liniştiţi o cafea, un ceai, un cico la cafeneaua din incintă, câteva trepte mai sus faţă de mesele de joacă şi dioramă; chiar pot mânca, dacă doresc – oamenii de aici nu gătesc, dar au o colaborare cu un restaurant din apropiere care le livrează la cerere; iar dacă n-ai chef de consumaţie, îţi poţi petrece timpul pe unui dintre multele scaune presărate prin încăpere, mai ales în apropierea locului de joacă pentru cei mici – pentru ca să poată fi supravegheaţi, desigur.

Oricum, toată lumea stă cu nasul în telefon după ce termină de puricat expoziţia, aşa că mai bine te aşezi liniştit, wireless-ul e nemaipomenit. Am văzut, însă, şi părinţi cu odrasle adolescente afundaţi cu toţii în lectură, lucru foarte admirabil – şi mai admirabil fiind din partea gazdelor că pun la dispoziţie un raft de cărţi pentru împrumut pe durata vizitei.

Un alt lucru simpatic al locului este colecţia de jucării ce aparţine unui băieţel de 12 ani pe nume Petru Sebastian – din Bucureşti, parcă – care a tot venit în vizită de pe vremea când era la vârsta lui Victor al meu şi, de drag, a împrumutat Expoziţiei construcţiile sale LEGO, pentru ca şi alţi copii să se bucure de priveliştea lor.

Găseşti şi-un suvenir dacă vrei, de la magneţi de frigider în ton cu expoziţia şi toată colecţia de locomotive „Thomas & friends” în miniatură la ciocolăţele decorate tematic şi materiale informative pe subiect. Oamenii sunt foarte amabili, toaleta e decentă, armosfera înăuntru e prietenoasă – nici prea rece, nici prea călduroasă. Orarul este între 10:00 şi 18:00 în fiecare zi, deci ai timp berechet de stat pe-acolo după copii.

Noi, după două ore petrecute acolo în prima parte a zilei, am mers să luăm prânzul, apoi i-am alergat un pic p-ăştia micii prin parcul de la Cerbul, ca să-i obosim complet, dar tot în gară ne-am întors de frig, în ideea că, poate, prindem trenul Softrans de mai devreme, însă era absolut full, nicio şansă măcar la două locuri alăturate. Aşa că ne-am refugiat, pentru aproape încă o oră, în Expoziţia din Gara Regală, iar doamna de la intrare evident c-a pufnit în râs că ne vede din nou; bilete nu ne-a mai tăiat, că ne ţinuse minte de dimineaţă. Sper că într-un sens bun, cât de cât.

Asta a fost sâmbăta noastră feroviară, care copiilor li s-a părut ideală! Bine, nu; de fapt, mint: Tudor a fost nemulţumit că n-am rămas la munte pentru dormit peste noapte.

I-am explicat că e misiune imposibilă pentru mine să produc bagaje pentru patru inşi, suficient de consistente pentru sezonul rece, pe care să le putem căra într-o excursie ce implică tren, nu maşină, în timp ce măcar unul dintre ei se miorlăie că a obosit şi vrea în braţe. Până la urmă, a înţeles conceptul.

Prin urmare, dacă vă place ideea, vă urez călătorie plăcută şi răbdare multă!

PS: În încheiere, vă las nişte bucăţi video din acest loc minunat, neapărat de bifat!