Sarcina doi nu-i un gunoi!

Dacă sarcina mea numărul doi tot şi-a schimbat statusul din privat în public, ia să atac un pic segmentul în scris, că poate or fi de folos cuiva învăţăturile mele şi pe nişa asta. Mă aşteptam ca această istorie reluată să nu stârnească la fel de mult entuziasm precum prima ediţie, dar nici chiar aşa demoralizant nu credeam să fie.

Acesta este o listă de reacţii adunată de prin luna a treia, de când am început să împrăştii vestea celor super apropiaţi, şi pân-acum, în buza lunii a şaptea. Sunt absolut sigură că ar mai fi multe de adăugat, aşa că zona de comentarii e deschisă pentru oricine are ceva pertinent pe subiect.

Aşadar, iată ce mi s-a servit de când anunţ burta doi:

• ”N-ai zis că nu mai faci altul?” – chiar dacă e posibil s-o fi zis prin lăuzie, când nu-ţi mai simţeai capul de nopţi nedormite, ţâţele de alăptat şi bicepşii de ţinut copilul în braţe. Voi, cei (şi, mai ales, cele, că pe bărbaţi nu-i interesează micile răfuieli verbale de gen) care o spuneţi, luaţi aminte: nu-i deloc elegant acest „I told you so!” şi nu câştigaţi nimic dacă reuşiţi (deşi e puţin probabil) să vi se dea dreptate. E foarte trist că, în loc să vă bucuraţi alături de gravidă (presupunând că ea se bucură by default, nu prea mai păţeşte lumea accidente din asta în zilele noastre), alegeţi această atitudine maliţioasă. Nici gravida, nici kinderul surpriză nu vor rămâne cu un feeling bun despre voi.
• ”Vezi tu cât o să te faci de data asta, că nu e la fel ca prima oară”. Dacă prima dată ai scăpat cu o sarcină ușoară (din toate punctele de vedere, mai ales cel al cântarului), de data asta va trebui să te faci cât vita (nu aia de ciorbiţă, aia de prăsilă) ca să dai satisfacţie satisticilor şi tuturor celor care ştiu că aşa trebuie să fii la a doua sarcină: mai mare şi mai diformă, iar transformările se petrec mai repede decât prima oară.

Sursa foto

• ”Şi? Câte kile ai luat pân-acum?”  – asta e întrebarea-lemă al cărei răspuns subînţeles duce tot la concluzia de mai sus. Adică, chiar dacă ochiometric eşti bine (spre ciuda interlocutoarei), chiar dacă îi spui că porţi aceleaşi ţoale din prima sarcină în aceeaşi perioadă a burţii, chiar dacă te mândreşti că faci mai mult sport, mănânci mai bine, te comporţi mai bine ca prima dată, tot trebuie să treci prin greţosul test al kilogramelor, ca fiind singurul relevant pentru condiţia ta de mamifer gestant.
• ”Awwww, ar trebui să faci băiat/fată (în funcţie de prima recoltă), ca să ai pereche!” – cred că este cel mai frecvent întâlnită reacţie la anunţarea celei de-a doua sarcini, chiar şi de la oameni care n-au nici cea mai mică idee despre viaţa cu copii. Teoretic, e un gând bun pe care omul ţi-l transmite, o invocare a unui echilibru familial, de echipă completă etc. Practic, nu toată gravida-şi doreşte pereche, că poate vrea echipă de fotbal sau, din contră, de majorete, dar las’, că-şi doresc ceilalţi pentru ea. Sau poate chiar îşi doreşte şi nu i-a ieşit. Sau poate i-a ieşit şi nu vrea să strice surpriza pentru oamenii dragi din viaţa ei. Pe lângă fizicul supradimensionat, mai trebuie să cărăm şi această povară a proiecţiilor asupra sexului din burtă. Pe bune, back off!
•  ”Lasă, vezi tu cum e cu doi!” – de extrem de puţine ori, acest enunţ sună a predicţie pentru vremuri pline de bucurie şi chicote de copii şi nu a ameninţare plină de satisfacţie. Dar gravidele cu cap sunt antrenate de la prima sarcină, când au fost ameninţate cu toate Muncile lui Hercule odată ce vor naşte. A doua oară, situaţia se împute şi mai tare, pe lângă Hercule, se presupune că trebuie s-o arzi şi gen zeu indian sau Omul Vitruvian, să-ţi ajungă mâinile pentru câte vor fi de făcut. Nu ştiu cât o să-mi ia să-mi fac unghiile la atâtea degete!
• ”Adică o să stai iar acasă?!” – mai ales dacă după prima naştere ai folosit tot timpul permis şi plătit de stat pentru crescut copilul (adică doi ani, în cazuri normale). Da, o să stau iar acasă, dar asta nu-nseamnă că mor intelectual, că mă îngrop profesional, că mă tâmpesc sau mă urâţesc. Copiii mei au nevoie de mine şi femeia din mine are nevoie de mine, aşa că o să trebuiască să muncesc un pic mai mult ca să le răspund tuturor aşa cum trebuie. Până la urmă, voi, cei care întrebaţi asta cu statul acasă: sunteţi îngrijoraţi sau mă invidiaţi? Altfel n-am înţeles de ce vă pasă.
• ”Frate, te-ai pus pe împuiat?” Dacă pot, de ce nu? E timpul tău, e corpul tău, sunt nervii tăi? Ai treabă cu mine şi te incomodează copiii mei? Ia vezi, poate avem treburi separate, de fapt. În ciuda acestor „accesorii” time-consuming, reuşesc să mă văd cu prietenii, să-mi onorez angajamentele profesionale, să-mi ţin promisiunile, să nu-mi dezamăgesc „fanii”. Plus cele de-ale casei – dar care, oricum, nu te privesc.
• „Eşti curajoasă!” – când nu este un alt fel de a enunţa ameninţarea de la numărul cinci, este un fel de scuză a mămicilor care, parcă, şi-ar mai dori încă unul, dar nu s-ar încumeta şi nu ştiu cum să-şi asume asta. Eu le-am zis (şi sper că a sunat ca o încurajare): n-am cărat pietre de moară de colo-colo, ci un bebeluş; nu m-am confruntat cu un dragon, ci cu nevoile numeroase ale unei fiinţe umane care abia învaţă să ni le comunice; aşa că nu pentru curaj aş da acatiste, ci pentru răbdare.

Sursa foto articol