Sărmana Rapunzel din universul paralel

Am fost în weekend la o petrecere de copii, deci prilej de bucurie şi tort. Numai că, unii dintre micii invitaţi au dat dovadă de un exces de imaginaţie care-a fost taxat de animatoare cu o revoltă de senzaţie.

Am cântat şi „La mulţi ani!”, am băut şi Robbie Bubble, am şters şi pe jos cu ce-aveam pe la-ndemână, că ăştia micii, antrenaţi de muzicile lor agitate şi ţipătoare, au dat cu „şampanie” prin incintă şi mai-mai că erau să-şi spargă capul în tălpile goale; i-am aşezat pe Lolek şi Bolek ai mei la masă pentru tort, i-am ajutat, i-am vegheat, i-am curăţat după ce-au terminat, i-am expediat la joacă, iar acum stăteam şi eu oleacă, să-mi trag sufletul pe marginea porţiei mele din desertul specific unei zile de naştere.

Deci savuram, în curs de liniştire, nişte tort, când Eric, prietenul cel mai bun al lui Tudor (fii-meu cel mare – pentru cei mai noi prin zonă), e plantat de maică-sa pe scaunul de-alături, plângând într-o avalanşă care făcea de ruşine conceptul de cry me a river.

– Eric, voi i-aţi spus lui Rapunzel că e prostituată??, îl întreabă mama, un monument de calm coborât pe vine la nivelul copilului extrem de tulburat, din care ţâşneau lacrimi mai efervescente decât Robbie Bubble.

– Nu-nu-nu-nu eu am-am-am zis, Tudor şi cu Petru au zis aşa! şi nu mai ştiu exact cuvintele lui, cert e că se iscase scandal după cuvântul ăsta, că Rapunzel, orbită de nervi, s-a zborşit la primul părinte de prin zonă, „să-şi educe mai bine copilul”, chit că făptaşul nu era copilul lui; care părinte s-a plâns de situaţie gazdei, mama sărbătoritei, care a detectat adevăratul părinte al unuia dintre copiii acuzaţi, care părinte adevărat a împărtăşit, oripilat, vestea cu mama lui Eric şi, iată, aşa a ajuns povestea „revoltătoare” pe scaunul de lângă mine, care mâncam, în sfârşit, liniştită, tort.

Surdul n-aude, dar răul nu-l exclude

N-am sărit din prima ca să-i scot ochii lui Tudor. Adică, am stat şi-am calculat-o un pic (oricum, mai aveam vreo trei guri de tort, iar Rapunzel era deja ofticată, ce să mai…): al meu n-avea de unde să audă cuvântul ăsta; eu şi taică-său nu obişnuim să-l folosim nici în cele mai aprige certuri, nici în caterinci, cât despre „Eroii în Pijama”, „Micky şi Piloţii de curse”, „Constructorul Bob”, „Garda Felină”, „Patrula Căţeluşilor”, „Thomas şi prietenii săi”, „Chuggington” şi ce mai prind ei când ne loveşte bunăvoinţa în weekend nu cred că are rost să-mi pun astfel de întrebări legate de limbaj.

Bine, să zicem c-o fi prins-o din parc, la fel ca şi neplăcutul obicei (recunosc, de care râdem palmat) de a „fuma” tot felul de beţe găsite pe jos, cu o veritabilă atitudine de dandy. Sau o fi zis-o Petru, de fapt? Dar şi băieţelul acela de unde s-o audă…?

Mânată de curiozitate, că eram prea amuzată de situaţie ca să dezvolt nervi, l-am luat prin învăluire pe Tudor, aflat în toiul unei hlizeli cu Petru, amicul de aşa-zise fărădelegi:

– Tudor, am auzit că i-aţi spus ceva lui Rapunzel şi s-a supărat… ce i-aţi zis?

– Nu vreau să spun!, dar el aproape se-neca de râs, în vria înghiontelilor lui Petru.

– Tudor, e important să-mi spui, că fata aia s-a supărat tare şi i-a s-a plâns la mama lui Toni (sărbătorita, n.m.). Cum i-aţi spus lui Rapunzel?

– Prostitoareo i-am zis!

– Cum?

– Prostitoareo!

– Şi ce înseamnă asta?

– Adică un om care se prosteşte şi nu face nimic copiilor!, explicaţie din care eu am înţeles că entertainmentul oferit de personaj n-a fost pe gustul lui fii-meu şi al tovarăşilor lui.

– Adică ce n-a făcut?

Era super gălăgie, copiii super agitaţi, mai erau şi nişte adulţi în zonă care schimbau vorbe cu mine, n-am reuşit să înţeleg mai mult decât că Petru nu a fost atent la un joc şi Rapunzel nu ştiu cum a reacţionat şi Tudor s-a simţit dator – în vestitul lui spirit justiţiar – să-i ia apărarea şi, uite-aşa, a apărut „prostitoareo”, iar tânăra – probabil, cu o experienţă în lucrul cu copiii la fel de adevărată pe cât îi erau cosiţele blonde – a percutat cu totul altceva în haosul din incintă.

Sursa

Ipoteza pare şi mai fezabilă în contextul în care, când ea şi-a început numărul de jocuri pentru petreceri, toţi micii invitaţi, băieţi şi fete, erau foarte implicaţi în acţiunea asta, iar peste vreo jumătate de oră, când am mers să-i mai întreb de sănătate pe ai mei, am observat că în jocurile lui Rapunzel rămăseseră doar fetele.

La cuvinte înainte, la tărăboi înapoi!

N-am înţeles nici până la momentul de faţă cum şi-a închipuit ea că un copil de nici cinci ani – bine, hai, să zicem, că nu ştie să aproximeze astfel de vârste, n-are experienţa evaluărilor de gen, dar nu vedea că sunt toţi nici jumătăţi de buletin?! – cum şi-a închipuit că ar fi putut să zică asta… Cum de n-a pus, nicio secundă, la îndoială că a auzit acel cuvânt şi cum de nu a încercat să trateze situaţia pe loc, cu vorbă bună şi cu prezumţia de nevinovăţie vizavi de tabăra adversă, cum i-a căşunat ei pe primul părinte la îndemână şi cum s-a plâns, revoltată, şi gazdei.

După ce m-am lămurit, cât de cât, cu Tudor, i-am liniştit şi pe părinţii celorlalţi doi copii implicaţi în situaţie, i-am povestit şi gazdei despre ce-a fost vorba, de fapt; am căutat-o şi pe codata Rapunzel ca să-i prezint scuzele mele şi explicaţiile lui Tudor, însă n-a fost de găsit, nu m-am lămurit încă dacă ieşise val-vârtej sub imperiul nervilor sau al orei-limită până la care semnase pentru această petrecere.

Ce vreau să spun cu textul ăsta este: cam pe la cinci ani, copiii încep să inventeze cuvinte. Tudor face asta de ceva timp deşi nu a împlinit, încă, vârsta, dar, na, cine mă citeşte/urmăreşte de mult ştie că primul meu copil a fost un fel de geniu al limbajului, zicea poezii la un an – vorba vine, nişte versuri, acolo, dar înţelegeţi ce vreau să spun.

Adică, ni se spune mereu că „limba este un organ viu” – care se transformă mereu, în care apar şi din care dispar mereu cuvinte – dar, în general, atitudinea adulţilor (şi, din păcate, de foarte multe ori, chiar a părinţilor copilului inventiv) faţă de acest obicei este una de corecţie a exprimării şi de excludere a producţiilor verbale inedite.

Sursa foto

Fraţilor, nu mai faceţi asta, că nu ştiţi de unde sare, peste ani şi ani, dacă nu un Nobel pentru literatură, dar sigur un nivel mult mai ridicat de creativitate al fostului copil lăsat să experimenteze cu limbajul, faţă de unul mereu corectat şi chiar admonestat pentru „derapajele” de discurs.

Datoria voastră este să-i vorbiţi corect, ca să deprindă cum trebuie, dar să şi încurajaţi acest proces creativ care, din păcate, cam dispare odată cu intrarea la şcoală şi intervenţia autorităţii cadrului didactic.

Întrebaţi copilul cum a apărut cuvântul, cum i-a venit ideea, ce simte despre el, creaţi o atmosferă de confort emoţional şi încredere în jurul întâmplării, să nu rămână săracul cu impresia c-a făcut ceva rău, nepotrivit.

Chiar şi în situaţii delicate, precum cea din povestea mea. Eu i-am explicat lui Tudor că el şi Petru au inventat ceva foarte asemănător cu un cuvânt neplăcut folosit de oamenii mari – evident că asta i-a trezit curiozitatea, dar i-am spus că nu e momentul ca să-l afle – şi că de asta s-a supărat Rapunzel atât de tare.

Dar răul e posibil să fi fost deja făcut de animatoare, cu reacţia ei exagerată care l-a aruncat pe Eric (acum, nu-mi explic de ce numai pe el şi nu şi pe ceilalţi doi făptaşi) în acea criză de hohote.

Anyway, o să mai urmăresc fenomenul cuvintelor inventate şi o să-l susţin pe cât se poate. Până la urmă, am citit undeva că Shakespeare este responsabil cu adăugarea a vreo 1 700 de vorbe noi în limba engleză şi nu cred că s-a supărat cineva pe el…

Sursa foto articol