Scule pentru autodiversificare fără nervi

Copilul mănâncă singur de pe la 11 luni, de când a făcut greva foamei la câteva mese că poate-poate om înţelege că are şi el mâini cu care poate să ducă mâncarea la ceea ce a identificat a fi gura. Şi are şi el instinct de mamifer cu care-şi poate alege îmbucăturile după nevoi – adică un fel de „simt nevoia de dulce” de-al nostru, numai că noi n-avem o nevoie adevărată şi el cu adevărat nu mănâncă dulce.

După cum suntem amândoi cam răi de foame, revoluţia pentru independenţă a venit la fix, că mă săturasem să fac gaură-n maţe rugându-mă de el cu lingura plină, în timp ce băleam pe dinăuntru la propria-mi porţie. Prin urmare, acum ne vedem fiecare de farfuria lui şi ne umplem stomacurile simultan, facem cu toţii small talk la masă şi numim de zeci de ori fiecare îmbucătură – că vrea copilul să ştie „atiş-atiş” (un fel de „ce e asta?”).

Daaa, faptul că ştie să numească mai tot ce mănâncă – inclusiv treburi care-ar pune la grea încercare românul de rând, gen caju – e un mare deliciu pentru ureche şi orgoliu; faptul că am dus o bătălie continuă pentru curăţenie la locul faptei (fie că meciul se juca acasă ori în deplasare) – bătălie pe care-am pierdut-o, de cele mai multe ori – este un efort pe care nici cu gândul nu-l poţi gândi atunci când nu-l faci zi de zi.

În concluzie, recomand din suflet autodiversificarea – despre ale cărei beneficii am mai scris şi pe-aici – dar recomand şi nervi de oţel, împreună cu un set de accesorii care să-ţi mai salveze dispoziţia pe ziua respectivă. Că poate ai ieşit în familie la un restaurant cu stele şi n-ai vrea să stai nervoasă de toţi banii, nu?

Veselă cu ventuze

Vine o vreme când farfuriile zboară de pe masă numai pentru plăcerea lui „pac!”. (A se înlocui cu orice onomatopee în cazul copiilor care n-au aflat încă de „pac!”) Este ceea ce ți-ai dorit de milioane de ori să faci și la fel de des ți-ai adus aminte că tot tu vei strânge de pe jos pac-ul şi-ai lăsat-o baltă. Pentru contracararea pac-urilor din cadrul autodiversificării, foloseşte vesela cu ventuze. Surpriza de pe faţa copilului – nepreţuită. Sentimentul de linişte în timp ce-ţi hrăneşti propria gură – asemenea. Dacă vrei să cumperi, vezi mai multe detalii aici.

Covoraş de protecţie

Să ştii că pac se poate face şi cu mâncare, pur şi simplu. Aşa că trebuie să cobori cu logistica direct la podea. Să mai zică lumea că psihologii nu sunt buni de nimic. Aiurea. Chiar terapeuta mea a venit cu geniala idee să-i punem copilului o muşama sub scaunul de masă. Şi, după ce termină cu pac şi uiiiiiii (un fel de „weeeee” americănesc, onomatopee care apare când se distribuie firimituri, seminţe, bucăţele de mâncare în spaţiu, în stilul şerveţelelor în club), scuturi muşamaua şi trece. Noi am rezolvat problema cu o foaie din plastic de la Jumbo, deloc elegantă, dar şase lei bucata. Pentru feţe mai simandicoase există covoraşe (chiar antiderapante), uşor de curăţat, uşor de rulat şi purtat prin restaurante. Dacă vrei să cumperi, vezi mai multe detalii aici.

Baveţică cu mâneci

Gât-legăul ăla simplu n-are nicio şansă în faţa unui copil băgat pân’ la coate în castronul dinainte-i. Niciuna. Spălam atât baveţici, cât şi bluze de casă în acelaşi ritm susţinut. Cât a fost cald, am profitat de cea mai bună baveţică din lume: costumul lui Adam. Dar nu-l poţi duce să ia masa aşa la restaurant sau în vizite, oricâte like-uri ai lua pentru o postare ca asta. După ce am epuizat o baveţică din plastic cu mâneci găsită pe la Bebe Tei (şi ea m-a epuizat pe mine, că ajunseseră să-i iasă culorile pe haine de atâta rulaj), am trecut bărbăteşte la un şorţ de pictură simplu, din plastic, 10 lei de la Ikea. Dacă vrei să cumperi, vezi mai multe detalii aici.

Baveţică cu buzunar

Când, în sfârşit, ăsta micu’ găseşte ceva bun de ronţăit şi la masa asta, Legea lui Murphy îl face să-i scape dumicatul printre degete, printre dinţi, printre masă şi tavă şi scaun şi genunchi direct pe jos. I-am mai dat şi eu bucăţi recuperate de pe podea, dar până când? Până când începe să şi le recupereze singur din buzunarul unei bavete-pelican. Dacă vrei să cumperi, vezi mai multe detalii aici.

Salopetă de cauciuc

Am folosit pantalonii ăştia minune şi împotriva vântului, şi-a ploii, şi-a noroiului, dar şi-a mâncării căzute, scurse, prelinse, scuipate, aruncate, scăpate de (pe) copil. Mă învăţasem cu huzurul de a zoi un pic cu laveta umedă baveţica de plastic după fiecare masă, aşa că mi se părea inacceptabil să arunc în coșul de rufe câte o pereche de pantaloni de trening pe zi. Prin urmare, am recalificat salopeta de ploaie în bavețică cu craci și așa am mai salvat niște nervi. Și niște manichiuri distruse de detergentul de vase. Dacă vrei să cumperi, vezi mai multe detalii aici.

Faţă de masă din plastic

Scula asta e foarte folositoare în deplasare, pentru ținut departe rușinea de obrazul feței de masă la care mâncați. Bine, dacă e s-o luăm pe cât se poate de dur, aş zice aşa: dacă eşti în vizită la rude şi le face copilul haos cu mâncare – dacă tot „mor” după el, să tolereze şi asta, iar data viitoare să ne primească cu masa goală, că ne ocupăm noi s-o umplem; dacă eşti la restaurant, mare brânză înc-o faţă de masă devastată, mai dai nişte lei la bacşiş, să-ţi arăţi aprecierea pentru efort. Dacă, totuşi, insişti să nu superi pe nimeni şi să-ţi asumi autodiversificarea copilului până la capăt, poţi să te dotezi cu o mini-faţă de masă din plastic, eventual cu model amuzant, de kinderi, să pară tuturor haosul mai lejer. Vezi mai multe detalii aici.

Sursa foto