Şi-a luat inima-n dinţi, a plecat fără părinţi

În timp ce noi ne „destrăbălam” în primul weekend în doi după aproape patru ani (Yeah, see how that worked for us… – aici), Tudor (3,6 ani) pleca în prima lui deplasare fără noi, o excursie de sâmbătă pe duminică la Sinaia, cu soră-mea, cu trenul.

Adică ce nu era de plăcut? Soră-mea –  cea mai bună prietenă a lui, îi dă paste la orice oră din zi, chiar şi la micul-dejun dacă e trează şi există cerere; trenul – mijloc de transport adorat, mult mai sus în top decât metroul, tramvaiul, autobuzul; Sinaia – poate fi şi Cucuieţii din Deal, dacă au telecabină. A fost un fan al ideii încă de la început, n-am avut probleme să-l convingem. Şi, cu cât se apropia momentul, cu atât îi creştea entuziasmul la gândul.

Acum câteva săptămâni, după ce îngheţaserăm la protest în Victoriei, am zis să dăm o fugă două străzi mai încolo, pân’ la sor-mea, să ne încălzim niţel şi, poate, oi găsi ceva de consumat cu, pe atunci, proaspătul meu aparat. Şi se lansase Tudor într-o sesiune din aia de agitaţie a lui, când vrea tot, face tot, poate tot, scapă lucruri pe jos, îi curg lucruri din gură, din mână, vraişte şi haos – conform percepţiei mele sau dezordine absolut normală – conform percepţiei soră-mii, persoană mult mai relaxată de fel. (Mă rog, bănuiesc c-o să-i treacă după primul copil propriu.) Dar nu mai reţin ce gest, cuvânt sau reacţie a ei de atunci l-a făcut pe Tudor să exclame: „Ia, mai lasă-mă în pace!”, la care eu am avut cea mai nepotrivită intervenţie posibil: „Poartă-te frumos cu Oana, că pleci cu ea la munte!”.

Părinţii creează perspectiva copiilor asupra lumii

De-atunci, nici că i-a mai trebuit. Scâncea copilul de câte ori mai aminteam că se apropie data plecării. Că el nu vrea, că vrea cu noi acolo unde plecăm noi. Eu şi bărbatu-meu ne uitam unul la altul şi ne trimiteam prin aer săgeți de teamă c-o să cedăm și ghiulele de vinovăție că obligăm copilul la asta.

Până-ntr-o zi când mi-am adus aminte de faza de la soră-mea şi-l întreb:

• Tudor, tu nu mai vrei să mergi la munte din cauză că ţi-am spus că trebuie să te porţi frumos cu Oana?
• Daaaaaaaa, cu faţă lungă şi glas plângăcios.
• Haide, măi, iubitule, dar ştii că Oana te iubeşte şi se poartă frumos cu tine mereu! Nu trebuia să zic aşa. Ea oricum te iubeşte. Ai să vezi, o să fie frumos, o să mergeţi cu trenul, cu telecabina, cum îţi place ţie.

S-a mai gândit şi s-a împăcat cu ideea. Iar în dimineaţa zilei de vineri, când l-am lăsat la grădiniţă cu trollerul, era aşa de încântat să-l tragă singur, să-l arate colegilor, să se înfoaie că pleacă la munte cu „Oana”, încât n-am mai avut niciun strop de remuşcare că l-aş fi convins să facă ceva împotriva voinţei lui.

Prin urmare, iată ce a făcut Tudor în excursie (încerc o reconstituire din materialele media primite de la tutorii lui în weekendul trecut, că, altfel, conversaţiile telefonice nu m-au lămurit de prea multe):

Şi-a cărat singur bagajul până la tren.

A urcat la Cotă cu telecabina, că „telegondola aia mov era stricată”.

Evident, a vizitat unele dintre locurile preferate: restaurantele. Unde s-a bătut cu turcii cu noua sabie „de la munte”.

Probabil că acesta a fost apogeul dezmăţului său la Sinaia.

Nu s-a abătut de la ritualurile zilnice.

A fost gata de atac pentru o nouă zi dis-de-dimineaţă, ca de obicei.

A învăţat de mic (la 1,2 ani) că nicio călătorie la Sinaia nu e completă fără o plimbare la Peleş, aşa că a respectat tradiţia.

A dormit pe bagaje în tren, ca studenţii, pentru că nimeni nu i-a dat locul la întoarcere.

Cam aşa a fost prima ieşire a lui Tudor fără părinţi, un amestec de cocoloşeală şi viaţă reală. Cred că i-a folosit de o mie de ori mai mult decât dac-ar fi plecat cu noi. Nu şi în ceea ce ne priveşte pe noi, se pare…