Deunăzi, stăteam cu bărbatul şi copilul la micul-dejun, iar el (cel mare) îşi lăuda cu toată gura plină chifteluţele la cuptor – pe care i le „comandasem” pentru cel mic, care cât poate şi el să mănânce, nu? M-a ţinut cu „băi, chiar sunt foarte bune!” şi „chiar mă pricep” preţ de câteva minute, până să mă bufnească râsul de-o amintire din adolescenţă:
– Ştii, când eram eu „domnişoară”, ziceam mereu c-o să mă mărit cu un bărbat care-o să gătească neapărat, că eu n-o să fac asta etc. etc.
– Bine c-ai mai învăţat să faci şi tu nişte ciorbe între timp, se opreşte domnul din chifteluit.
– Da, mă, lasă. Ca să vezi cât de puternice pot fi cuvintele şi cum pot modela realitatea.
– Ştii, când eram eu adolescent, ziceam mereu c-o să am patru copii.
………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care adolescent zice asta, frate??
No Comments