Am suferit destul la PicniCOOL

Am fost cu copiii la un eveniment de caritate pentru copii. Singură, fără ajutor. La sfârşit, eu mă simţeam ca un act de caritate. Da, din cauza copiilor.

O fi duminică, da’ eu-mi încep ziua cu un „băga-mi-aş…” – aia e, Doamne iartă-mă sau ajută-mă totodată – că m-am dat jos din pat şi nu pot pune dreptul în pământ. Băi, la cât stau în sală, te-ai aştepta să m-accidentez pe-acolo, dar nu, că la antrenamente sunt atentă. În schimb, când frec pardoseala duşului mi-o pot lua foarte uşor, c-am făcut asta de mii de ori şi mi se pare floare la ureche. E, na, că, de data asta, e buba la genunchi, c-am alunecat din stat pe vine şi mi-a fugit piciorul cumva anormal spre sucit. Asta a fost vineri dimineaţă.

Peste zi parcă nu l-am resimţit cine ştie ce, l-am ţinut sub control – şi sub pragul durerii – cu smacurile mele de mamaie pentru articulaţii; seara am avut antrenament, n-a făcut nazuri nici la geno, nici la fandări; am început sâmbăta cu aqua, adică ceva care să mă vindece de tot, însă am încheiat-o cu kick box, unde naiba ştie cum m-oi fi crăcit pentru lovit, că am ieşit din sală ca de pe front: îmi trăgeam piciorul după mine, iar instructorul făcea mişto că m-o fi „omorât” antrenamentul.

Şi acum stau pe marginea patului – unde-am căzut la loc după prima încercare de ridicare – şi mă întreb cu aproape groază: „Ce naiba mă fac eu azi?!”, că bărbatu-meu e la pescuit toată ziua şi sunt singură cu ăştia mici şi agitaţi, cu care aveam plănuite o mie de lucruri. Mă doare rău în spatele genunchiului şi nu pot întinde piciorul complet, dar nici să-l îndoi până la capăt nu merge. Singura poziţie în care-i este confortabil e o flexare uşoară. Mă ridic din nou, cam într-un picior şi-o iau spre baie, ca să m-apuc, totuşi, de ziua asta…

Între socializare şi disperare

Rezervasem prima parte a zilei pentru un eveniment caritabil: „PicniCOOL by DaddyCool”, organizat de Robert Diaconeasa, fostul meu coleg de trust media pe când lucram la „Unica”, iar el la revista „Bravo” , aka Daddy Cool de când a făcut copil şi s-a apucat de blogging despre asta. Este o inițiativă minunată, în sprijinul activității Asociației Touched România care se ocupă de reintegrarea în societate a femeilor abuzate şi copiilor acestora; astfel încât condiţia de participare la eveniment a fost donarea de obiecte (de la scutece până la hăinuţe şi obiecte de bucătărie) pentru aceste familii.

Cum puteam să nu mă duc, chiar şi-aşa neajutorată şi invalidă, când era vorba despre un eveniment caritabil pentru copii, care se întâmpla în aer liber într-o zi însorită şi la care avea să vină multă lume din comunitatea asta de povestitori de parenting cu care am socializat virtual atât de mult în ultimul an! Aşa c-am sortat haine în bună stare din cele păstrate de la Lolek şi Bolek ai mei, am scotocit după jocuri rămase nedesfăcute din teancurile de la zilele de naştere şi-am pornit spre Facultatea de Instalaţii de pe Pache, unde se-ntâmpla treaba. Oricum, durerea de genunchi trecuse undeva în fundal după scandalul de la prima oră cu Tudor, care-şi dorea „îngheţată de la buni” la micul dejun, şi cu care am făcut, în cele din urmă, pace, după un albuş de ou fiert cu muştar şi-o tartină cu unt, caşcaval de oaie şi măsline.

Aşa încărcată, plus rucsacul cu logistica familiei – Doamne, abia aştept ziua când (din nou) nu voi mai căra după mine scutece, aleză, şerveţele umede, schimburi… – am ajuns la PicniCOOL undeva pe la zece jumate; multă lume era deja acolo, iar colţul destinat donaţiilor se umpluse binişor. Am adăugat şi eu pachetul cu haine, l-am îndrumat şi pe Tudor care căra mândru sacoşa cu jocuri şi-am evaluat rapid bufetul din apropiere: apă, fructe, sucuri naturale pentru copii, salate pre-ambalate. Bravo, Roberte, te-ai descurcat! Muzica era mişto, oamenii erau veseli, zic îi integrez p-ăştia doi între copiii de p-aici şi-mi văd de socializare.

Ca să-mi iau de-o grijă, îi organizez pe-un palet la gustarea de fructe – caise şi piersici de-acasă, că nu ştiam ce găsesc la faţa locului. Şi-au aruncat sandalele cât colo şi, cât au ronţăit, i-am smăcuit cu cremă de plajă, că tare mai ardea soarele pe jumate din curtea Facultăţii de Instalaţii. De fapt, Tudor ronţăia cu spor, iar Victor mârâia binişor că nu-i place oferta, că el e mai chill, aşa, cu mestecatul, iar prima cultură de caise şi piersici nu prea se pretează la mofturile lui de fructe moi. Aşa c-am spart gheaţa incursiunilor la bufet şi i-am adus un pahar de plastic cu boabe de struguri. Atât i-a trebuit lui Tudor care, în urma inspecţiei, s-a-ntors cu o mână de prune, apoi c-un alt pahar de struguri…

– Tudor, ai luat prea multe lucruri! Uite câţi copii sunt aici, toţi or să vrea fructe. Te rog, pune la loc din prunele astea.

– Dar nu vezi că lui Victor nu-i plac fructele alea de-acasă!

– Laaasă, că mă descurc eu cu Victor – şi i-am adus un suc din ăla natural de fructe pe care l-a sorbit mai repede decât îi trag eu fermoarul la sacul de dormit.

După care a vrut şi Tudor un suc. După care a vrut apă, că-i e sete. După care Victor era nervos că nu mai e suc şi că, gata, s-a terminat gustarea de fructe.

Iar în tot acest timp, a trebuit să răspund la: „Heei, bunăă, ce faaaaci? Te pup! (m-am şi pupat, cu un ochi la bufet şi unul la băiet, adică Tudor) Care-i Buflea, el? Ce simpatiiiiic, pot să-l smotocesc un pic? (be my guest, orice îl ţine ocupat măcar două minute) Facem şi noi o poză? etc.”

Iar eu eram într-o permanentă stare de alertă pentru că începuseră să alerge desculţ peste tot, să devasteze bufetul, să inspecteze pachetele pentru copiii săraci, să mă doară genunchiul, să mă enerveze outfit-ul meu neinspirat de vesel şi copilăros pentru morga mea mereu crispată de grija copiilor.

„Heeeei, bunăăăă, tu eşti Georgiana, nu? Eu sunt Elena, îmi pare bine să te cunosc!” – şi ce bine mi-ar fi părut mie dacă n-aş fi fost între un „Victor, lasă apa, gata, te-ai făcut fleaşcă!” la bufet şi „Haide, măi, Tudor, mai lasă şi pe alţi copii în hamac, te-ai dat o grămadă, nu vezi că aşteaptă??!” în partea cealaltă a curţii.

Ne ştie curtea toată pentru o salată!

Planul era ca prichindeii să fie prinşi de spectacolul de magie de la picnic, iar adulţii să viziteze Casa EFdeN din curtea cu pricina, o locuinţă-concept care demonstrează cum îşi poate produce singură energia necesară traiului de zi cu zi şi ceva în plus pentru Facultatea de Instalaţii. Eu n-am avut bucuria asta. Tudor a stat, într-adevăr, locului – adică într-un hamac cucerit cu multe crize, de unde a urmărit schemele domnişoarei magician.

Însă Buflea a dat ture pe la toate păturile din public pentru ciugulit boabe de strugure împrăştiate de copii, pentru supt din paiele pliculeţelor cu suc părăsite în iarbă, pentru lins toate paharele cu ceva lichid la care putea ajunge. Dacă apar în pozele de la spectacol este doar pentru că am fost un perpetuum mobile prin public, pentru capturat micul buldozer pofticios. Cam aşa:

S-a terminat şi spectacolul, s-a terminat şi magia. Mă rog, acea jumătate de magie care-mi ţinea un copil din doi ocupat. Şi care copil, în lipsa distracţiei, în frustrarea momentului că o fetiţă ceva mai mare l-a respins şi l-a numit bebeluş, mânat de ciuda lipsei de atenţie din partea mea – îndreptată 100% spre Buflea cel musculos care fugea de colo-colo cu o ditamai maşină de plastic la subraţ, din aia de călărit prin parc, împrumutată din colţul cu donaţii – a-nceput să urle că vrea salată.

Salată!!!! Salată cu salată verde, castraveţi, roşii cherry şi dressing, din aia pre-ambalată – salată, ştiţi voi. Salată, în condiţiile în care eu mă luptasem pentru două guri de legume şi-un albuş de ou fiert de dimineaţă, când el voia îngheţată! Copilul ăsta care, de juma’ de an încoace ar trăi numai cu paste şi pâine cu unt, vrea salată doar pentru că:

– Nu vreau să mergem acasă la prânz!! Vreau să mâncăm aici!!

– Prietene, ce vrei să mâncăm aici??

– Salatăăăăă, se mieuna el sfâşietor între păturile unde se desigilau cutiile de plastic şi se amestecau ingredientele cu dressing.

– Băi, am făcut salată ieri dimineaţă, n-ai vrut să mănânci! Cât ne rugăm noi de tine, şi eu, şi tati, să mănânci salată şi tu nu vrei??!! E, asta e aceeaşi salată! Nu-ţi dau nicio salată, mergem acasă să luăm prânzul! N-am ce să-i dau de mâncare lui Victor aici, e şi obosit… Hai, să mergem!

Iar curtea Facultăţii de Instalaţii răsuna de muzica din boxe şi de refrenul lui Tudor care urla insistent: „Eu vreau salatăăăă! Eu vreau toooootul!” În timp ce Victor îşi mai turna nişte apă pe tricou, pentru că aşa ştie el, deocamdată, să bea din pahar.

M-am pozat supărată, n-o să uit niciodată

În acest timp, Robert striga la mine: „Hai, Idriceanco, la poza de grup!” – treabă de care nici că-mi ardea, cu toată aplecarea mea către expunere, distracţie şi antren, în general, la evenimente. M-am dus, na, că ştiam c-o să-mi pară rău după dacă nu. Drept dovadă, acum îmi pare rău că n-am zâmbit şi eu cât de cât; că, peste ani, poza asta tot aşa rămâne, dar că mi-au făcut copiii capul praf în ziua aia n-o să-şi mai aducă aminte nimeni, nici măcar eu. Sau n-o să-mi mai pese. Dar o să-mi amintesc mereu că Robert m-a numit grumpy, ceva atât de întunecat în mijlocul acelei zilei şi acelei ocazii atât de solare.

După ce s-au răcit lucrurile – adică am băgat, în sfârşit, copiii la somn – stăteam şi mă gândeam: oare cât a fost, efectiv, purtarea lor agitată şi cât a fost agitaţia mea din tot ce-am simţit în acea dimineaţă? Că mă durea genunchiul, că mă jenau hainele, că mă enerva lipsa de ajutor care mi-a îngrădit posibilităţile de socializare, că simţeam cum se uită toată lumea la mine şi mă compătimeşte sau se gândeşte: „Uite-o, frate, cum nu face faţă, atotştiutoarea, super-femeia de pe Facebook!” Gen, na, viaţă reală cu doi copii!

Şi-am ajuns la aceeaşi concluzie ca de obicei: mi-e ciudă că nu sunt mai relaxată, pentru că ştiu teoria – copiii se vor relaxa şi ei, în acord cu mine. Iar vizavi de eveniment, mi-e ciudă că n-am stat mai mult de vorbă cu aceşti oameni atât de bucuroşi să mă vadă, că n-am lăsat la o parte frustrările mele de „mamă perfectă care nu le poate face pe toate azi pentru că e singură” şi că le-am băgat lor sub nas, când majoritatea s-au arătat atât de dornici să mă ajute, iar eu i-am refuzat categoric, invocând dictonul „degeaba, nu stă (copilul, oricare dintre ei) cu tine!”

Robert, dragă, felicitări pentru iniţiativă, măcar cu atât m-am consolat: că, întâi de toate, am donat. Iar data viitoare promit un aer mai degajat!

Credit foto: Dan Niculescu