Sunt un brand şi nu mi-e frică!

 A doua ediţie a Digital Parents Talks, evenimentul organizat cu atâta generozitate de fetele de la Parenting PR – pentru că, vă reamintesc, dacă n-aţi reţinut din postarea de data trecută: participarea este gratuită – a fost mai amplă, mai lungă şi mai plină de informaţii decât prima. Nici nu anticipam altfel pentru o întâlnire a cărei temă a fost „Cum îţi gestionezi blogul? Paşi spre monetizare”, cu vorbitori care mai de care:

• Paul Olteanu, senior trainer şi coach specializat în comunicare, psihologie comportamentală şi procese de transformare. Omul a venit cu o temă extrem de interesantă – cu un nume mai scurt în powerpoint-ul lui, dar pe care-mi permit să-l parafrazez un pic mai pe larg: cum să-ţi defineşti & construieşti brand-ul personal în faţa publicului şi cum să-l faci să lucreze în scopul monetizării blogului tău. Din cele aproximativ o oră şi 20 dedicate lui, a vorbit vreo două ore plus într-un ritm atât de alert şi atât de consistent în informaţie, de simţeam că-i iese aur viu pe gură. Eram bujbe. Aveam în faţă o maşină oratorică, fără vreo umbră de oboseală la sfârşit, niciun fir de păr ieşit din rândurile frezei atent aranjate. Mă întorc imediat la ce-a zis. Merită să mă urmăreşti în treaba asta.

• Laura Dumitrescu, Marketing & PR Executive pentru Turner Romania, Bulgaria & the Balkans, pe care, recunosc, am ratat-o cam pe trei sferturi cu o pauză care se cerea cu necesitate. În cazul meu, cel puţin. Anyway, ce-am mai prins din „discuţia confidenţială”, fără prezentare formală, a fost că agenţiile de PR rareori stau să caute bloggeri pentru campaniile lor, iar clienţii cu atât mai puţin. Aşa că n-ar strica să facem noi un pic de promovare personală în direcţia asta, ca să le intrăm în radar. Pe scurt: nu-i nicio ruşine să-ţi vorbesc despre mine, că poate-ţi vin bine (la ceva).

• Raluca Motoca, Digital Marketing Manager la Immochan (divizia imobiliară a grupului Auchan) a vorbit despre importanţa comunităţilor şi a acţiunilor offline ca plusvaloare pentru tot ce face un blogger în online. Adică să ieşi din blogul tău de sticlă, să te vezi cu lumea, să pună mâna pe tine, să vadă că exişti, nu doar că scrii, să aduni oamenii în jurul tău şi-n viaţa reală, nu doar în jurul frazelor tale din online. Astea toate se vor traduce în monetizare, într-un fel sau altul, la un moment dat.

• Lavinia Pavel, Strategic Partener Parenting PR, cică a rupt audienţa cu prezentarea despre SEO şi sfaturile super practice pentru eficientizarea blogului în direcţia asta. Nu mai eram acolo, deja întârziasem jumătate de oră peste momentul la care-i promisesem bonei că ajung acasă. Am primit, însă, prezentarea ulterior şi-am găsit-o, într-adevăr, foarte utilă, chiar m-am apucat să meşteresc pe blog câte ceva pe baza ponturilor de-acolo. De asemenea, cred că mare parte din savoarea prezentării a stat în discuţiile pe lângă, la locul faptei. Cu toate astea, sorry Lavinia, starul pentru mine a rămas tot discursul lui Paul Olteanu despre brand-uri întru monetizare.

De ce vreau să fiu un brand?

Paul Olteanu a zis o chestie tare interesantă şi 100% valabilă pentru natura românului: „fiecare vrea să fie cineva, dar nimeni nu ştie cine” (n-am reţinut dacă vorba-i aparţine sau a citat pe unul mai deştept). Well, acest „cine” este totalitatea percepţiilor pe care ceilalţi o au despre tine şi şmecheria începe abia atunci când tu impui, în mod controlat, aceste percepţii; adică tu construieşti brand-ul, nu el pe tine.

Şi, bineînţeles, ne-a sfătuit, întâi de toate, să ne hotărâm în privinţa asta, a ceea ce vrem să transmitem; apoi, să ne descoperim the knowledge, skills or attitudes sau toate trei care ne-ar fi de ajutor să construim personajul respectiv, să muncim focusaţi și consecvenți în menținerea acestui personaj și să ne găsim publicul pentru care am putea fi relevanți. Băi, ce simplu e, să vină banii!

Normal c-am rezonat cu ce zicea omul, că-mi place de mor să fiu un brand. De ce? Pentru că-mi place să mă cunoască lumea, să mă adore sau să mă urască (treaba lor) – în tot cazul, să fac o diferenţă – să ştie de unde să mă ia şi unde să mă citească, să mă cheme colo-colo, să mă perie în offline şi să mă like-uiască unde trebuie, să aibă nevoie de mine pentru diverse şi să mă mai şi plătească pentru asta. Îmi place atenţia, deşi e riscantă şi trebuie să munceşti mereu ca s-o susţii într-un echilibru favorabil ţie. Csf ncsf…

De ce cred eu că sunt un brand? See below.

Brand-ul exprimă încredere şi trage oamenii după el

Am fost făcută blogger forţat, prin ordin de serviciu, în noiembrie 2006, când lucram la Unica. Blogurile româneşti abia penetrau online-ul şi conducerea ne-a pus, într-un exces de avânt vizionar, s-o facem şi noi, ca să creştem şi să-ntărim comunitatea din jurul revistei. Aşa că ni s-a făcut câte un bloguleţ pe platfoma sitului Unica şi ne-au dat drumul căpriţe libere pe ele. Era amuzant, că nu aveam restricţii la scris, eram suflete atât de diferite şi aşa am ajuns să ne mai cunoaştem între noi, că prin intermediul revistei sau al pauzelor de masă, slabe şanse. Mă rog, multe posturi erau despre viaţa în redacţie – o latură destul de interesantă a vieţii noastre, de altfel.

Nu ştiu exact dacă demersul ăsta a adus revistei ceea ce trebuia şi era preconizat, însă mie mi-a adus cititorii mai aproape, pentru că au început să interacţioneze cu mine pe blog. Un an jumate mai târziu, când am plecat mai departe pe drumul profesional, am primit permisiunea să-mi iau şi postările, în noua mea casă online: blogul de pe WordPress (nu-l mai căutaţi, l-am şters; oricum, găsiţi totul relocat aici, pe idriceanu.com). Am continuat să scriu despre mine, am văzut că oamenilor le place. Nu neapărat de mine le plăcea, ci de felul în care scriam.

Bine, mi s-a zis şi că textele mele, deşi funny cu adevărat şi destul de challenging la citit (în sensul bun, cu jocuri de cuvinte şi întorsături iscusite de fraze) sunt, de fapt, doar forme fără fond. Am fost de-acord pentru unele texte, pentru că le-am scris de dragul scriiturii (şi încă mai fac asta), ca exerciţii pentru condeiul meu, pe care nu trebuie să-l las niciodată să se odihnească.

Nu mai aveam lucrul la revistă, noul job scosese scriitura zilnică din schemă, aşa că trebuia să compensez cumva. În ciuda obiecţiei cu „forma fără fond”, am păstrat stilul; bine, n-am altă şansă, asta mă reprezintă şi-mi place, după asta am devenit recognoscibilă. Am cititori care descoperă o bucată de text al meu prin vreo revistă, pe vreun site şi-şi zic: „asta seamănă cu Idriceanu… aaa, ia-uite, chiar e Idriceanu!” Nu fabulez, mi-au scris despre asta şi mi-a plesnit inima de bucurie.

Oare brand-ul bate SEO?

Când m-am reîntors în presa de lifestyle, la Femeia., am adus cititori cu mine, prin blog – din nou, ştiu asta pentru că mi-au scris. După ce-am făcut primul copil şi-am început cu temele aferente pe blog, traficul mi-a explodat (acum, să nu vă gândiţi la vreo Prinţesă Urbană; zic că mi-a explodat raportat la activitatea mea de până atunci). Evident că n-am renunţat la stil şi cred că asta m-a scos cumva din rândurile „bloggerilor de parenting” şi i-a făcut pe părinţi să citească şi despre altele decât copii la mine pe blog.

De cele mai multe ori, până şi eu cred că e greu să mă urmăreşti, din cauza felului în care scriu; dar, de asemenea, cred că ăia care-o fac până la capăt se bucură cu adevărat de text. Nu dezbat #firstworldproblems, aşa că poţi găsi content-ul ăsta şi-n altă parte… cred. Mai ales pe partea de ştiri şi evenimente. Cu toate astea, oamenii revin la mine pe blog, agenţiile se bucură când apar la mine pe blog, clienţii vor la mine pe blog. Ăia câţi au fost. Şi cred cu tărie că nu m-au ales pentru cifrele de trafic, ci pentru poveştile mele.

Da, cifrele de trafic sunt departe de ce ar trebui să fie pentru un blogger cu zece ani vechime. Însă nici eu n-am fost atât de insistentă pe cât ar fi trebuit ca să ajung în top. Chiar dacă n-aş fi avut o slujbă full-time sau nişte copii de crescut, tot n-aş fi putut să-mi populez blogul zilnic. Textele mele sunt lungi şi pline de poveşti, îmi ia cam două zile să scriu şi să finisez unul, să-i caut ilustrarea potrivită şi să-l formatez la upload cu tot ce-i trebuie. Da, mă frustrează că nu pot posta zilnic, but, hey, şi asta ţine tot de stilul meu.

Ca să revin la Digital Parents Talks de sâmbăta trecută: aveam despre publicul din sală o imagine de roi de albine zumzăitoare care fredona neîncetat „monetizzzzzzare, monetizzzzzzare!”. Mă includ şi pe mine in the picture, ofc. După care am văzut vâlva stârnită pe Facebook de ultima prezentare, cea despre SEO, la care n-am mai putut sta. Everybody’s going SEO! Put your SEO up in the air! SEO este viaţa şi Dumnezeul blogurilor!

O fi, dar nu pot practica religia asta, pentru că nu mă lasă plăcerea scriiturii autentice, nu mă lasă stilul. Prefer să mă încânt cu ideea că am construit un brand – 50% datorită stilului scriiturii şi restul datorită subiectelor tratate, a prezenţei şi vizibilităţii mele în offline –  un brand care-mi va aduce colaborări potrivite mie.

M-oi fi apucat eu de blogging pe linie de serviciu, acum 10 ani, dar am continuat pentru plăcerea scriiturii şi ţin cu dinţii de asta. Credeţi c-o să mor de foame cu brand-ul în braţe, anacronică şi copleşită de noua civilizaţie SEO? Mai vedem.

Sursa foto