Hai, bine ne găsirăm în noul an şi Doamne ajută de pace pe pământ că, în rest, cred că ne descurcăm. Dacă tot ne-am mai liniştit cu mâncatul, băutul şi legănat copilul cu colici de sărbători, am un pic de timp să încep seria de posturi despre viaţa cu doi kinderi. Mai ales că mă umple lumea de complimente gen „supermommy”, ia să vă arăt eu cum stă treaba în formulă extinsă, de fapt. Acesta este momentul în care pot să-şi frece mâinile cu râs isteric toate mamele de doi care m-au „avertizat” în sarcină cât de sumbru îmi va fi viitorul. Şiiiii gata, aţi avut două secunde de glorie, că nu-i aşa de rău.
După fix 48 de ore de stat în spital cu naşterea (vezi toată povestea ei aproape interminabilă aici), am plecat spre Bucureşti cu noul născut mai mereu adormit, dar cu o mare hotărâre când venea vorba de mâncare. În afară de fizionomie, a fost prima diferenţă considerabilă pe care am notat-o la acest al doilea kinder faţă de frate-său: cum s-ar zice, e nehalit. Da, ştiu, toată lumea te sfătuieşte să nu compari copiii între ei, dar aceeaşi toată lumea, plus restul o fac. Nu e unul mai bun şi altul mai rău, unul calitate superioară şi altul apă chioară, sunt doar două persoane diferite în care ne găsim repere diferite ca să n-o luăm cu capul când vedem că o treabă a funcţionat la primul şi la al doilea nu sau invers.
Liniştea dinaintea furtunii intestinale
Mi s-a pus foarte des întrebarea: „Şi Tudor cum l-a primit pe bebe?” şi ştiu că se cere un text pe tema comportamentului primului copil atunci când apare al doilea. Ţin minte, o să revin la treaba asta. Acum vreau doar să dau o mostră din viaţa noastră cu doi copii şi cu multe sărbători în care i-am dat bonei liber şi de la cele patru ore pe zi în care ne mai ajuta. Deci am fost, practic, singuri de-a lungul the most beautiful time of the year, dezminţit fie-i numele.
Primele aproximativ două săptămâni din viaţa lui Victor au fost relativ de vis pentru noi: copil fără probleme, dormea mult, se trezea peste noapte să mănânce pe la unu sau două sau trei – în funcţie de ce-a reuşit să consume după băiţă – şi apoi peste trei ore. La un calcul simplu, aveam nopţi în care ne trezeam doar o dată şi nopţi cu două halte din somn. Vorbesc la plural, că eu şi bărbatul creştem copiii cot la cot, prin urmare ne-am împărţit şi trezirile ăstuia mic. Eram cheauni de cap chiar şi-aşa, că nu se compară 7-8 ore de somn legat pe noapte cu 5-6 peticite, dar măcar ăla mare era la grădiniţă şi noi liniştiţi acasă şi mai prindeam o moţăială după prânz, odată cu a lui prâslea. Lucrurile se complicau un pic odată ce întâiul meu născut dădea buzna de la grădiniţă. Cu tot soarele din noiembrie-decembrie, acest copil n-a vrut să mai audă de parc la after-grădi, nici măcar în formulă completă, cu ăsta micu’ pachet în wrap. Pur şi simplu venea săgeată acasă, iar bona n-avea niciun cuvânt de spus în privinţa asta. Şi-atunci începea circul şi călăritul fratelui şi furatul biberonului şi altele. Reiau, însă: măcar aveam un bebeluş liniştit şi încă o pereche de mâini de ajutor patru ore pe seară.
Am putut să ies la evenimente de presă, să merg pe la medici, la autorităţile care trebuie să-mi dea bani pentru copilul ăsta, pe la birou cu hârţogăraie… jur, e atâta de umblat după ce faci un copil, încât sunt tot mai convinsă că perioada liniştită pre-colici s-a inventat doar pentru ca mama să aibă timp pentru toată birocraţia asta. Nu pentru tras sufletul după naştere, nu pentru obişnuit cu noul statut, ci pentru mers la medicul de familie pentru luat foaia de post-natal, constatat că nu mai eşti asigurat în sistemul de stat dintr-o eroare de sistem, mers la serviciu, luat adeverinţă de angajat, mers la casa de asigurări să le dai cu adeverinţa în cap, mers iar la medicul de familie pentru rezolvat problema, dus post-natalul la serviciu, construit dosarul de alocaţie pentru copil, dus la direcţia de stat care se ocupă cu asta, înscris copilul la medicul de familie, dus la pediatru, dus la IOMC pentru screening metabolic – treabă care acum se face by default după naştere, în maternităţi, dar pe care eu n-am prins-o, că m-am externat prea devreme – dus copilul înapoi la Constanţa pentru vaccin, din acelaşi motiv… Între toate astea, aveam de băgat în seamă şi copilul cel mare, de văzut şi de nişte oale de mâncare, ceva curăţenie după posibilităţi, îngrijit de mine însămi şi, cu voia dumneavoastră, pe ultimul loc al listei, scrisul pentru diverse angajamente. Dar măcar aveam un bebeluş liniştit şi încă o pereche de mâini de ajutor patru ore pe seară.
Iar zice lumea că dresez copilul
Teoretic, programul meu de bază ar fi cam aşa: mă trezesc la şase şi stau aproape o oră în baie cu diverse îndeletniciri ce ţin de igiena personală şi a băii; continuu cu turul de forţă prin bucătărie la spălat de vase, biberoane, şters tacâmuri, pus la loc, rufe la spălat, flori de udat şi ce mai găsesc de dereticat pe parcurs, plus pregătit apa plată cu lămâie şi ghimbir. Spre şapte jumate mă liniştesc pentru machiaj, timp în care se trezeşte bărbatul, abia-abia îl extrage din pătuţ pe kinderul mare şi targetul este să ne punem la masă la opt, ca s-ajungă şi el la grădiniţa aflată la două blocuri mai încolo înainte de nouă. Pentru că totul durează de două ori mai mult atunci când prima variantă de răspuns la orice întrebare este „nu”. Dar ne-am învăţat, „nu” nu mai este un cuvânt atât de horror, ci este provocarea de a munci mai mult pentru a ajunge un compromis cu copilul mare.
După ce el pleacă la grădiniţă şi taică-su în treaba lui, teoretic ar trebui să mă ocup de ale mele şi ale casei, să-mi amintesc mereu să beau apă, să iau gustarea de fructe la 11 şi prânzul pe la unu jumate, să moţăi un pic, să-mi mai mai văd iar de „afaceri” sau de blog. Când mai intervine şi vreo ieşire în program, totul trebuie recalculat şi prioritizat. Nemâncată nu rămân, oricum. Nedormită, adesea, dar nemâcată niciodată. Altfel nu rezist.
Când a intrat în schemă copilul mic, l-am băgat, pe cât posibil, în matricea asta. În ciuda ocărilor pe care inevitabil mi le voi lua, n-am cum să nu recunosc: n-am crezut niciodată în vorba „copilul e şeful în casă”. Prietene, hai, să facem cumva să ne-nţelegem; până la urmă, tu ai venit peste noi, nu invers. Eu am lucruri de făcut, tu ai lucruri de trăit. Să ne apucăm de treabă împreună.
Ajunul crunt al miracolului de Crăciun
Şi-au trecut cele două săptămâni de linişte de după naştere. Şi ne-au lovit pe toţi colicii: ăsta mic plângea de durere, eu mă tânguiam de lipsă de timp pentru tot ce am de făcut din raţiuni de ţinut bebeluşul în braţe/wrap, ăla mare se enerva de gelozie, bărbatul era epuizat că toată lumea trăgea de el. Sărbătorile se apropiau vertiginos, cu request-urile lor solicitante de făcut curăţenie, alergat după cadouri, făcut cumpărături pentru masa de Crăciun, respectat toate angajamentele profesionale devansate de vacanţă. Pe de-o parte, abia aşteptam să pun bradul în scenă, pe de altă parte nu credeam că voi mai ajunge pân-acolo de oboseală şi stres.
Ca să fie treaba treabă, carcalacii de la grădi au destabilizat şi mai tare situaţia mezinului prin intermediul kinderului mare. Aşa că, pe lângă nemulţumirile colicoase, se ridica şi un cor de tuse măgărească, pe zgomotul de fond al aspiratorului care trăgea mucii când unuia, când celuilalt. În continuare, aveam slabe perspective de a face eu însămi salata de boeuf sărbătorile astea, totul era prea aglomerat. Dar nemachiată n-am stat nici măcar o singură zi, chiar şi-aşa.
Situaţia s-a complicat şi mai tare odată cu vacanţa celui mare. Slavă Domnului, am putut să suspend orice angajament profesional în perioada aia, altfel nici duş nu ajungeam să fac. Dar cu ambii copii acasă nu aveam de acordat mai mult timp familiei, ci şi mai mulţi nervi, că unul se căina, iar celălalt se supăra. Ajunul a fost destul de crunt. Bărbatul şi kinderul mare au plecat să aducă sarmalele de peste mări şi ţări, de la socri, iar eu am rămas între o oală de ciorbă, cadouri de împachetat şi ingrediente de curăţat şi fiert pentru salata de boeuf, în timp ce-l hrăneam, râgâiam, consolam şi adormeam cu greu pe micuţul îndurerat. Wrap-ul s-a ţinut tare sub asaltul de pete de mâncare, sudoare şi regurgitare, numai că lucram contratimp: stabilisem startul jocurilor olimpice de pus globuri în pom la ora şase, dar pân-atunci aveam de terminat treburile de mai sus, apoi de dus premiul câştigătoarei concursului de pe blog şi de făcut rost de un trepied pentru aparatul foto. Eram machiată, nepieptănată şi cu jumate de faţă umflată, că trecusem pe la dentist cu o zi înainte. Dar am reuşit: la cinci jumate eram înapoi acasă cu toate treburile rezolvate, şi cu soră-mea la pachet, care urma să-l aştepte pe Moşu la noi.
Pe lângă bradul fără soţ noaptea mi-am petrecut
Împodobitul bradului a fost o muncă de Sisif: eu construiam, kinderul mare demola. Ăla micu’ construia şi el pete de lapte pe toţi umerii care l-au ţinut la râgâit. Bărbatu-meu a primit epoleţi pe cele mai multe tricouri, dat fiind că eu eram ocupată cu proiectul principal al serii. Soră-mea era musafir, aşa c-a primit muncă de birou: legat bomboane (care n-au mai ajuns în pom de frica lui Tudor) şi reparat globurile devalizate. Totul se petrecea pe fundal de plâns colicos şi scandal de petrecere de la etajul inferior. Pe care l-am investigat şi domolit personal odată ce-a venit ora de culcare a copiilor, iar maneaua nu se dădea stinsă.
Evident, a trebuit să fac pauză, că bărbatul nu-i putea pune pe amândoi la somn fără ajutor. Alt delay. M-a prins miezul nopţii pigulind bradul, zici că-l pândeam pe Moş Crăciun. Ne-am pus cadourile dedesubt şi am căzut frânţi, inclusiv soră-mea, care a decretat că plânsul continuu al mezinului este „foarte obositor”. E un fel de-a spune.
Peste noapte, ăla micu’ s-a trezit doar o dată. Începea miracolul de Crăciun. Nu râde, că ne-au ieşit toate pe 25, zici c-a dat Moşul acatiste pentru noi: copii liniştiţi, veseli, cadouri frumoase, şedinţa foto rapidă şi eficientă, somn la prânz sincron pentru toată lumea, o vizită plăcută pe seară, somn rapid la grupa mică şi nişte timp pentru mine şi bărbat înainte de culcare. De reclamă.
De-atunci, pot să spun că situaţia s-a mai ameliorat, piciul e mai liniştit. A mai avut zile agitate, dar nu ca-n Ajun. Am mai trecut o cumpănă după cumpăna dintre ani, când niciunul dintre ei n-a vrut să doarmă la prânz, iar noi eram cheauni de cap după dezmăţul de revelion cu rummy şi Interstellar până spre două dimineaţa, că atât ne-a ţinut energia. În toată nebuneala asta n-a fost vorba doar despre durerea celui mic, ci şi despre gelozia, frustrarea şi energia celui mare, pentru care trebuia să ne ţinem firea şi care căuta mereu atenţia noastră şi interacţiunea cu bebeluşul. Am încercat să ne comportăm cât mai afectuos, dar ferm posibil, ca situaţia să nu scape de sub control. Nu vrem să despărţim fraţii unul de celălalt, oricât de suferind ar fi unul şi de agitat ar fi celălalt. Toate astea sunt situaţii absolut normale şi vrem ca toată lumea din familie să le ia ca atare. E doar un copil care plânge, nu explodează, nu-ţi fură portofelul şi nu-ţi dă la gioale. Facem tot ce putem ca să-i alinăm disconfortul, dar viaţa merge înainte.
De câteva zile, am descoperit un Victor cu totul nou: râde continuu şi dă din gură a vorbă. Râde în somn, se opreşte din mâncat să râdă, râde la jucăriile agăţate de scoică, dar, mai ales, râde când te apleci asupra lui cu jocuri şi cântece şi contact vizual intens. Bine, azi a fost iar un pic agitat, că de-asta am terminat şi eu textul ăsta abia acum. Lasă, mâine o să fie mai bine şi eu, sper, mai zen.
No Comments