Că tot mă mâncau buricele degetelor şi nu ştiam despre ce să scriu astăzi, iaca, am găsit: îmi vărs şi eu un of. E despre invitaţiile la evenimente, în general şi la cele organizate de mine, în particular, şi nu ştiu dacă-i numai de la asta sau de la luna plină care nu se mai termină, dar sunt nervoasă rău.
Eu, când primesc o invitaţie la un eveniment, fac aşa:
- Mulţumesc pentru invitaţie – gen, confirm că am primit-o, să nu aştepte tâmp expeditorul desculţ în ploaie.
- Atunci când ştiu sigur, din capul meu, că ziua respectivă e deja booked în întregime, dau răspunsul pe loc că nu pot ajunge.
- Dacă nu-mi știu programul pe de rost, mă uit în agendă, să văd cum s-a nimerit invitaţia asta pentru mine.
- O pun în agendă, în caz că are loc. Notez numele evenimentului, clientul, data, ora, adresa şi PR-ul care se ocupă de treaba asta.
- Revin la expeditor cu confirmarea în cel mai scurt timp. Recunosc, mai am prostul obicei să nu dau niciun răspuns atunci când știu sigur că nu pot ajunge și evenimentul nu se apropie deloc de aria mea de interes, adică atunci când mi se pare că mi-a fost trimisă invitaţia „ca să fie”.
- Mă enervez când îmi sunt trimise, by default, la grămadă, pe pilot automat etc. iar şi iar invitaţii pe care am zis din start că nu le pot onora. Mă enervez şi reacţionez. Mă enervez pentru că mi se pare că nu sunt privită ca o entitate jurnalistică sau a blogosferei, ci sunt luată la grămadă, să iasă lista de eveniment. Cer prea mult? Nu cred. Există mulţi PR-i care mă vor pe mine la eveniment. Pe mine, Georgiana Idriceanu, nu doar un alt blogger de parenting sau un alt jurnalist de lifestyle. Pe mine.
- Mă descurc singură să ajung la eveniment. Până la urmă, invitaţia ar trebui să-mi ofere toate datele necesare, mai pun şi GPS-ul la bătaie şi reuşesc s-ajung acolo aproximativ când trebuie. De obicei, întârzii cel mult o jumătate de oră şi–mi permit relaxarea asta pentru că am învăţat pe pielea mea că evenimentele de presă (alea mai mondene, nu vorbim de conferinţe) nu încep niciodată la timp.
- Dau un semn dacă nu mai pot ajunge. Îmi închipui că omul sau evenimentul ăla nu stăteau în mine, dar aşa-i frumos. Mai ales dacă e un PR-prieten.
Este foarte posibil să fi ajuns deformată profesional şi din punctul ăsta de vedere, astfel încât tratez evenimentele de familie la fel de strict şi în detaliu ca pe cele de lucru. Nu ştiu dacă treaba asta se învaţă ca atare la şcoala de PRi sau dacă este eficient cum procedez eu, însă aşa-mi place să fiu eu tratată ca invitat şi aşa am feeling-ul că se obţine o prezenţă mai bună la eveniment, prin urmare fac la fel:
- Concep o invitaţie frumoasă, zic eu, din care se vede clar: ce, când, unde şi, eventual, dress code-ul, plus nişte rime drăguţe, să se amuze lumea, să-i rămână evenimentul în cap, ca idee.
- Trimit invitaţia cam cu o lună înainte (un fel de save the date), să aibă oamenii timp să-şi pună lucrurile în ordine, să-mi dea prioritate în agenda lor.
- Cer confirmări că s-a primit invitaţia, dacă nu vin de la sine. Şi rareori vin de la sine. Peste frustrarea asta mai intervine şi aceea trântită de mesageria Facebook, care-ţi arată că destinatarul a văzut mesajul, dar nu primeşti niciun feed-back. Să moară! (Această opţiune a mesageriei Facebook, adică.)
- Cer o confirmare aproximativă de prezenţă la eveniment, să-mi fac şi eu nişte calcule de platouașe, berici, porţii de tort, ce-o mai fi pe la evenimentul meu, să estimez un buget.
- Dau un reminder cu vreo două săptămâni înainte – de obicei, prin telefon, să mă asigur că nu uită lumea.
- Cer confirmarea finală cu 5-7 zile înainte de eveniment, că mă presează şi pe mine bucătăria, aranjamentul la mese, animatorii, florarul şi cine-o mai fi implicat în evenimentul meu.
Teoretic, ar trebui să am o organizare liniştită care să se finalizeze cu un eveniment reuşit. Practic, eu mă enervez aşa de tare până termin cu treaba asta, atâtea porcării ajung să mănânc de draci, încât îmi jur mereu că e ultima oară.
Evident, o iau de la capăt cu următoarea ocazie. Dar, pe bune, m-am stresat atât de tare pân-acum cu evenimentele de familie, încât n-aş mai produce niciun copil numai ca să nu mai am de-a face cu un botez şi cu zile de naştere.
Pentru că păţesc lucruri de genul:
Unde e petrecerea? – Scrie pe invitaţie! – Care invitaţie, nu am primit nicio invitaţie!
Auzi, cum ajungem şi noi acolo? (evenimentul era în desfăşurare de mult) – E adresa pe invitaţie. – Hai, fată, zi şi mie repede, crezi eu stau acu’ să mă mai uit pe invitaţie?
Băi, nu putem veni, că e seara! – Păi, v-am dat invitaţia de aproape o lună, nu puteaţi zice mai devreme? – Am citit-o în diagonală, sorry…
(sun în toiul evenimentului) Ce faceţi, frate, mai ajungeţi? – Unde? – Cum, unde?? La petrecere! – Păi, nu e mâine?? – Nuuuu, e aaazi!! – Haide, fată, ai zis că duminică! – N-am zis nimic de duminică, scrie şi pe invitaţie că e azi!
(aproape de sfârşitul evenimentului) Ajungem şi noi în jumătate de oră, mai staţi? – Păi, dăm tortul în zece minute. – E, mai aşteptaţi şi voi puţin, ce mare brânză?
Am uitat să-ţi spunem: nu putem veni. Am încurcat datele şi vin nişte rude pe la noi…
Nu era nevoie să vă îmbrăcaţi la costum, am şi scris pe invitaţie că e dress code lejer. – Eee, da’ tu crezi că noi ne uităm pe invitaţie…?!
Şi eu care credeam că fac nişte invitaţii atât de drăguţe…
2 Comments
valerica
23 iulie 2017 at 4:09 pmamuzant daca nu ar fi enervant. asta cu locatia e foarte tare. adica hai, acolo inbucuresti unde e haos general, sa zicem. dar in orasul meu in care ajungi in 20d eminute in orice locatie si sunt 5 locatii mari si late si publice e de a dreptul jenant. si cine vine, si ce se face, si ce se da, si de ce sa vin? asta in dimineata evenimentului in timp ce eu incerc sa ma setez pentru eveniment. pe bune? e scris negru pe alb pe fb pe mail pe site pe unde vrei tu. citeste! deci astia sunt oamenii… mie jur ca mi e rusine sa intreb pana cand n am epuizat toate sursele din care as putea afla.
Idriceanu
23 iulie 2017 at 6:40 pm:)))) da’ ştiu că ai şi tu nişte probleme acolo, la tine acasă…. eşti tare simpatică!