Menu
despre lucruri

Teatru de urcat pe pereţi

peretele

E o chestie comună să zici că mergi la teatru şi să fii întrebat: „La ce piesă?”, nu? Bine, în afară de faptul că mă irită exprimarea „la ce piesă” de când mi-au fost deschise minţile în facultate de către profu’ de teatru care ne-a învăţat să vorbim frumos, cu formula „merg la spectacolul cu piesa X„, mai apare şi dezamăgirea interlocutorului atunci când realizează că nu e vorba de „O scrisoare pierdută”, „Aşteptându-l pe Godot”, „Regele Lear” sau vreo altă chestie clasică de care e cel mai probabil să fi auzit.

Well, am renunţat de mult să mă mai întristez din cauza asta, pe considerentul că nu eu sunt de vină că nu merg la spectacole cunoscute, ci interlocutorul meu – care nu le ştie decât pe alea câteva. Însă, după ce-am văzut „Peretele” Liei Bugnar la Metropolis, mi-am propus să fac cumva ca acest spectacol să ajungă pe A-list-ul de clasice care au trecut pe la urechi de toate vârstele. A, pardon, de la 14 ani în sus, că mai jos de-atât e interzis.

 

Un spectacol croşetat din extreme

Să fie clar din start: am intrat în sală cu aşteptări destul de mari, c-o ştiu pe Lia Bugnar ca dramaturg şi regizor şi că auzisem de foarte bine de spectacol, mai ales că am avut multiple încercări de achiziţionare bilete online eşuate pe motiv de sold out. Şi băi, iubito – ca să citez din personajul dandy duplicitar al poveştii – nu numai că „Peretele” nu m-a dezamăgit, dar mi-a servit două ore de dialoguri, naraţiune, muzică şi râs care-au făcut, cu adevărat, toate turele de aplauze de pe tot parcursul spectacolului, plus chemările la scenă deschisă.

peretele2

Sursa foto

Această creaţie a Liei Bugnar este o struţo-cămilă din mai multe puncte de vedere: este, în egală măsură, dramă şi comedie, spectacol de teatru şi de musical. Detalii clasice – aerul á la Molière dat de momentele în care personajele se trag deoparte ca să-şi deschidă sufletul în faţa spectatorilor, fără să-i audă colocatarii de scenă („aparte-uri” le zice) – sunt croşetate laolaltă cu momente muzicale foarte actuale – eu am gustat un pic de electro, bărbatul un pic de rock – într-o scenografie plină de simboluri şi cu nişte costume şi potrivite, dar şi plauzibile, marca Dorin Negrău. Bonus: momentele slow-motion în stilul Matrix generatoare de un sănătos râs mass-market, mai ales cel în care dandy-ul poveştii se bate cu popa în chiloţi pe care-l găseşte în camera iubitei sale aflate în travaliu. Faza asta ar merge de un trailer, jur.

Toată lumea o ţine în rime de bine

După cum se ştie intens de pe Facebook, rimele sunt viaţa mea. Mai ales de când a apărut copilul, căruia mi s-a părut aşa de natural să-i compun nursery rhymes din mers, oriunde, oricum, ca truc de stimulare, încât ajunsesem, la un moment dat, să mă exprim doar în felul ăsta ordonat  din punct de vedere sonor în orice dialog. Not so funny when you’re having a domestic fight, though :D.

peretele1

Sursa foto

Anyway, am halit cu maximă lăcomie (cât am putut descifra de muzică) zicerile rimate ale personajelor care se agitau de-o parte şi de alta a peretelui. Vers după vers m-am minunat de halul în care a răsucit Lia Bugnar condeiul ca să-i iasă şi sensul, şi vorba, şi rima, şi concizia, şi dinamismul. Bucăţile astea muzicale în versuri sunt ca nişte bijuterii strălucitoare şi migălos lucrate, dar deloc măcinate de snobism, cu un aer lejer, care transmit uşor şi eficient mesajul pe care-l încapsulează. Până şi grupul curvelor din poveste îşi spală imaginea păcătoasă atribuită by default graţie momentelor muzicalo-dansante pe care le execută cu acea atitudine spumoasă a omului de lume.

Cât despre naraţiune, e bine ţinută în lesă şi derulată puţin câte puţin de autoare, urmând regula celor trei unităţi din teatrul clasic – de timp, de loc şi de acţiune – aspect care m-a lovit cu greu după atâta vorbărie plină de înţelesuri şi atâtea momente de rezonare cu textul.

Reiau: poţi vedea „Peretele” la Teatrul Metropolis, poţi cumpăra biletele online (e vreo 25 de lei bucata, incredibil de puţin în raport cu numărul actorilor care trebuie plătiţi pentru spectacolul ăsta), numai că trebuie să te mobilizezi cu cel puţin o săptămână înainte ca să prinzi nişte locuri decente. Sau chiar nişte locuri pur şi simplu.

Sursa foto articol

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply