Am văzut ieri “Un etaj mai jos”, cel mai recent film al lui Radu Muntean. A avut premiera mondială la Cannes, în mai, a mai fost și pe la TIFF, dar am vrut cu adevărat să-l văd după ce-am citit un interviu cu regizorul român în Harper’s Bazaar de toamnă (septembrie-octombrie). Interviul, în sine, m-a enervat teribil și-am zis că dac-o prind pe jurnalista respectivă pe-aici, prin curtea comună Burda, o să văd eu cât de elegantă pot fi la fața locului, că a cotropit cu agresivitate un interlocutor cu un potențial imens de discuție bună. Sau, poate, doar asta a rămas la paginare și, în acest caz, îi cer scuze anticipat. Sau se știu de mult și atunci își permite. Totuși, nu pe curiozitatea mea de cititor interesat. Mă rog.
Măcar am înțeles din interviu că omul a mai făcut un film bun și nu că merită să-l văd, ci trebuie. Așa am purces la o treabă după care nu mă dau în vânt ca senzație – să merg la film dimineața, ca la matineurile cu desene animate în copilărie – dar am înțeles rapid că ăsta e un film de văzut cu capul proaspăt, ca să te bucuri de toate înțelesurile lui. Problema e că, dacă te bucuri prea tare, te prinde finalul așa, bucuros și neobosit, și-ți servește un epilog din ăla românesc, care te stinge imediat.
Viața ca o pradă. A altuia
“Un etaj mai jos” e despre transformarea unui om alături de care am suferit o oră jumate. Pe bune, am și uitat să dau check-in pe Facebook de tensiune. Adică filmul ăsta nu e dramă doar cu numele, ci personajul principal – Sandu Pătrașcu (Teodor Corban), priceput înmatriculator de mașini, iubitor cap de familie și de animale de casă – chiar trece printr-o încercare grea, de măcinare sufletească absolută, care se poate întâmpla oricui.
Viata lui Sandu Patrascu se schimba pe casa scarii
Într-o perioadă de evoluție a vieții sale – ceva ce s-ar numi zilele astea “dezvoltare personală” – omul are neșansa să asiste la o ceartă de cuplu prin ușa unui apartament de pe scara blocului și la fuga “lui” de la locul faptei, urmând să afle de moartea “ei” în aceeași zi. Și s-a terminat cu dezvoltarea personală, cu bunătatea și blândețea, cu îngăduința față de familie, cu răbdarea față de clienți etc.; pe Pătrașcu îl dă peste cap gândul că femeia a fost omorâtă și el știe cine-a comis-o. Combinația se împute și mai tare odată ce Sandu minte poliția că n-a văzut/auzit/știut nimic și odată ce-l acceptă, maxim îngrețoșat și îngrijorat, drept client pe presupusul autor, vecin și însurat (cu alta, evident), de asemenea. Filmul este, de fapt, travaliul acestui om care oscilează între grija pentru sine și pentru familie și datoria sa socială și umană, de a ajuta la prinderea criminalului.
Sandu Patrascu one on one cu presupusul criminal
Băi, pe mine finalul m-a dat peste cap – nu că filmele românești n-ar fi experte în asta, cu preferința lor pentru tactica “coadă de pește”. Adică, pentru drama lui Pătrașcu, finalul este o rezolvare suficientă. Dar pentru bucuria mea, cea de care vorbeam mai sus – că tot eram fresh și cu scenarii de epilog în cap – a fost o tragedie. Plus că mai sunt și hormonală, de la sarcină. Adică puțin a lipsit să-l iau de gulerul de la tricou pe Radu Muntean însuși, pe lângă care am trecut la ieșire; vizionarea a fost urmată de o conferință de presă la care, din păcate, n-am putut sta. Că, poate, mi-aș fi putut găsi alinare să aflu ce-a avut în cap când a tăiat acțiunea chiar așa, pur și simplu.
A, am mai aflat un lucru bun din acel interviu care m-a supărat teribil: că următorul film al lui Radu Muntean va fi despre parenting. Îl aștept cu o finalizare mai satisfăcătoare. Sau, lasă, dragă, surprinde-mă și de data asta, am încredere, mi-a trecut…
Premiera filmului “Un etaj mai jos” pentru publicul larg este astăzi, 18 septembrie. Du-te, vezi-l și trăiește-l.
No Comments