Menu
filosofeala

Un film suflat cu ceva aur

WOMAN IN GOLD

Helen Mirren face 70 de ani peste vreo două luni, dar se mişcă incredibil de bine pentru ce ne imaginăm noi c-o să ni se-ntâmple la vârsta asta. Arată bine, pare că se simte bine în viaţa ei, joacă bine. De fapt, are atâta forţă actoricească încât susţine cam de una singură producţia Woman in Gold („Femeia în aur”), de la care mă aşteptam la mai multă profunzime şi lipici la suflet. De Ryan Reynolds îmi cam pare rău, că-n filmul ăsta nu l-au ajutat nici talentul, nici umorul, nici măcar fizicul să se ridice sensibil deasupra unei prestaţii mediocre. Scenariul este scris după o poveste adevărată, dar totul mi-a părut o alergătură după bifarea faptelor, a celor din prezent, cât şi a celor din flashback-urile eroinei principale.

 

Aceeaşi Mărie, dar fără veselie

Maria Altmann este o evreică octogenară refugiată din Austria nazistă în California cu 60 de ani în urmă, alături de soţ şi soră. Moartea celei din urmă dezgroapă trecutul în preocupările Mariei, care se hotărăşte să recupereze de la statul austriac cinci picturi de Klimt – opere de artă furate de nazişti familiei sale. Între acestea stă preţioasă şi foarte scumpă aşa-numita „Mona Lisa a Austriei”, lucrarea „Portretul lui Adele Bloch-Bauer I” – adică însăşi mătuşa a cărei nepoată preferată Maria Altmann a fost, alături de care a crescut în aceeaşi casă şi care i-a lăsat cu limbă de moarte colierul cu diamante purtat în pictura estimată la sute de milioane de dolari. Rechiziţionat de nazişti şi acela, stai fără grijă.

colier

Sursa foto

Ryan Reynolds este avocat, fiul unei prietene foarte bune a refugiatei octogenare şi, de asemenea, nepotul unui mare compozitor austriac – adică şi el cu nişte rădăcini în acea lume cu care Maria Altmann încearcă acum să-şi regleze conturile. Bine, ăsta e un fel de-a spune, că femeia duce o viaţă liniştită, modestă, dar cu gust, se descurcă decent cu un cochet magazin de haine pe care-l patronează şi nu-şi doreşte sutele de milioane la care „mătuşa” sa e estimată. Doar ca aceasta să-şi găsească liniştea în SUA, alături de ea, ultima ramură bătrână din acea familie de vază a Vienei pentru care marele Klimt a pictat.

portret

Sursa foto

Colaborarea juridică a celor doi – dublată, previzibil, şi de o relaţie de prietenie, în cele din urmă – se duce atât pe teritoriu american, cât şi austriac, şi este presărată cu numeroase (prea numeroase şi obositor de lungi, uneori) flashback-uri ale personajului principal feminin. Ideea e că Helen Mirren susţine o Maria Altmann de vârsta a treia cu acelaşi tip de prestanţă (şi umor fin) cu care a intrat în pielea reginei Elizabeth a Marii Britanii – treabă bună pentru care a ridicat un Oscar deasupra capului, de altfel; iar ritmul ăsta de joc actoricesc rafinat mi s-a părut cumva spart de momentele dedicate rememorărilor, în care vedem o Maria Altmann de 20 şi-un pic de ani (interpretată de actriţa de origine canadiană Tatiana Maslany) prea puţin îmbibată de stilul acesta maiestuos, impunător, dar nu arid, ci savuros. Sau, poate, prestanţa hardcore vine odată cu vârsta…

maria altmann tanara

Sursa foto

All in all, filmul e de văzut, măcar pentru jocul lui Helen Mirren şi povestea interesantă – derulată în grabă şi, pe alocuri, ca să fie, însă – pentru mine, cel puţin – interesantă pentru că e reală. De astăzi, în cinematografe pentru toată lumea.

poster

Sursa foto articol

 

 

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply