Iniţial, ziceam să ieşim şi noi la un restaurant, să mâncăm ceva carne scumpă (el) şi cu gluten (eu) şi să ne întoarcem în bârlogul nostru de părinţi obosiţi. Numai că stăteam de vorbă cu sor-mea pe Facebook şi ne-a luat valul. Şi, uite-aşa, am ajuns să plănuim o fugă pân’ la munte tur-retur în măreaţa zi de Valentine’s, fără grija cazării, a bagajelor şi-a banilor.
Prima dată, ne-am gândit la tren, că ne-a fost OK în toamnă de-un Peleş şi-o ciorbă la Sinaia, scurt şi satisfăcător – vezi mai multe aici, dacă nu cunoşti povestea. Numai că nuş’ ce deştepţi de la Softrans s-au gândit să modifice orarul, aşa că nici timp de-un sandviş pe peron nu mai aveam după somnul de prânz al copilului. Deci cu maşina.
Valea Prahovei, ochiul mortului
Dar unde să fie? La gândul de Valea Prahovei, mi-a venit amar în gură, că e muma pădurilor turistice de munte din ţara asta slăbuţ rutieră. La Curtea de Argeş a zis pas bărbatul, că cică n-avem ce vedea – în timpul ăsta eu tot scrâşneam din dinţi „nu vreau Valea Prahovei, nu vreau Valea Prahovei”. La Slănic Prahova ne trebuia trimitere de la doctor pentru copil ca să intrăm în salină, la Valea Doftanei cică era prea departe pentru ce voiam noi şi tot aşa.
Şi, iată, cum m-a-mpins iar necuratul de am cedat şi-am făcut rezervare la un restaurant în Râşnov, m-a combinat definitiv cu locul de joacă interior impresionant şi, în general, cu aerul de child-friendly emanat de website. Şi până la urmă, cât să faci din Bucureşti pân’ la Râşnov? Dacă ieşim din oraş până-n 12, zic sigur ajungem până-n două şi jumate, că doar nu s-o porni toată Capitala spre munte la prânz de Valentine’s Day.
Patru adulţi şi-un scaun de copil umplut, slavă Domnului că sor-mea cântăreşte până-n 50, astfel încât, cu gecile-n portbagaj, ne-a fost chiar lejer în spate. Bine, mi-a amorţit mie dreptul la un moment dat, dar am strecurat un stretching scurt între scaunele din faţă, peste punga de covrigi de pe frâna de mână. În coroborare cu soarele mare al zilei, se anunţa o experienţă chiar plăcută.
De fapt, la 12 chiar ajunseserăm aproape de Ploieşti, copilul dormea deja dus în scaunul lui, noi ne vedeam de şuetele noastre, perfecţiunea. Care s-a năruit în coada adunată de prima trecere de pietoni din Comarnic. Mi se părea incredibil de stupid ca lucrurile să fie atât de staţionare şi enervante ca în reportajele alea de la ştiri; iaca, erau. Şi nu-mi era atât că stau închisă într-o maşină în singura zi de aproape primăvară din ultima lună, ci să se trezeşte copilul şi ne face capul calendar neortodox în spaţiul ăsta extrem de închis.
De obicei, când se opreşte maşina din rulat (şi da, vorbim chiar de un stat la semafor), i se opreşte şi somnul. Numai că, de data asta, şi-a văzut de leneveală cu ochii beliţi la munţii de pe geam, măcar până ne-am băgat adânc în centura de Sinaia, unde ne-am dat ultimele răbdări. Se făcuse deja două fără şi bărbatul estima că Râşnovul e, deodată, foarte departe, astfel încât am sunat să-mping rezervarea la trei jumate. Foarte amabil, un domn m-a ajutat şi mi-a urat drum bun.
Am uitat că totul se întâmplă cu un motiv
Deja trebuia să mă obişnuiesc cu ideea că pe ruta ăsta blestemată se poate merge doar foarte încet. Bărbatul a propus să virăm către Gura Diham din Buşteni, dar eu am bătut din bocanci că vreau pizza şi paste şi să moară cârnaţii, că abia ieşisem dintr-o săptămână de prânzuri tradiţionale la domiciliu. Abia pe la Azuga s-a dezmorţit traficul şi ne-am angajat, încurajaţi de Siri aia şi estimările ei deştepte, în respectarea deadline-ului de rezervare. Am ajuns la restaurantul La Promenada din Râşnov la patru fără un sfert. Citeşte din nou la cât am plecat din Bucureşti. Acum promite-ţi că nu faci ca noi niciodată.
La prima mea convorbire telefonică, cei de la restaurant m-au informat că au jos un botez, dar că-mi rezervă masă la etaj, alături de locul de joacă. Nici că se putea mai bine, era tot ce-mi doream – de unde, înainte de copil, nu acceptam altceva decât o masă liniştită şi încăpătoare, cât mai departe de veceu. La a doua convorbire telefonică erau atât de relaxaţi cu rezervarea mea, încât – dacă n-aş fi fost atât de stresată de faza cu traficul scârbos – mi-ar fi ridicat nişte sprâncene atitudinea asta tocmai de Valentine’s Day, când toate crâşmele sunt ochi…
Vrei să afli cum am mâncat, până la urmă? Îţi zic, merită aşteptarea. Mai treci şi mâine pe aici.
1 Comment
Valentine’s Day not OK (II) | Idrilog
19 februarie 2015 at 9:13 am[…] (Ca să vezi cum am reuşit, în cele din urmă, să ajungem aici, citeşte mai întâi asta.) […]