(Ca să vezi cum am reuşit, în cele din urmă, să ajungem aici, citeşte mai întâi asta.)
Dat fiind că mi-a luat ceva să mă extrag din maşină, de sub mormanul de logistică dedicată copilului, şi să-mi potrivesc pălăria de efect pe cap pentru cei cinci metri până la botezul în plină acţiune – exact, am defilat printre antreurile şi horele invitaţilor ca s-ajungem la masa rezervată – nu m-a mai lăsat sufletul să fac vreun moft când am constatat situaţia de la locul faptei noastre: o masă înghesuită la „etaj” – de fapt, un fel de cerdac suspendat pe două laturi a sălii imense şi înalte – pe lângă care personalul abia strecura tăvi cu mâncare ameninţătoare, masă înfiptă fix în uşa camerei cu loc de joacă – adică o mulţime de prichindei şi părinţii lor corpolenţi se frecau într-un du-te-vino rapid stingător de poftă de mâncare de spătarele scaunelor noastre. But, hey, copilul era mega-fericit între numeroşii invitaţi minori de la botez care populau universul de cauciuc, destul de jegos, de altfel. Aşa că unde să-mi mai bag şi eu mutrele mele?
Organizare de cacao
Am bătut din picior pentru paste – m-am hotărât, destul de greu, la nişte penne cu ton. Nu c-aş fi avut multe opţiuni, ci că mai toate arătau nesatisfăcător pe meniu. De ciudă, le-am cerut cu nişte rulouri cu legume şi cartofi prăjiţi – mi-am zis că trebuie să iasă ceva rezonabil din toate astea. Plus o bere fără alcool, că aşa sunt eu: nu consum. Copilului i-am organizat o pizza Scufiţa Roşie şi-un fresh de portocale. Bărbatul – treaba lui, ceva cu carne la ceaun, iar ăştia micii – câte-o ciorbă.
Între timp, copilul face caca. Cât cobor eu pân’ la bar să întreb de vreo cameră pentru schimbat, a şi împuţit locul de joacă. Sor-mea se umfla de râs. Pe mine m-a umflat plânsul când un chelner m-a condus într-un fel de birouaş unde bebeluşa proaspăt creştinată îşi lua masa direct de la sursa maică-sii. Aia e, când alăptezi, îţi arăţi sursa oricui. Şi intrăm noi cu miros de căcat sănătos să deranjăm repriza de supt.
Aveam dispoziţie un scaun de birou din ăla basic, rotativ, pe care copilul încăpea până la brâu întins pe spate şi începea să se enerveze. Între scuze către partea alăptândă a camerei şi îndemnuri de calmare a copilului propriu, scap scutecul plin, nesigilat, pe jos, iar plăcinţica împuţită aproape se rostogoleşte pe parchet. Mă aplec să dreg problema, în timp ce ăsta micu’ al meu făcea abdomene să-şi ţină, cât de cât, echilibrul pe şezutul scaunului auster. Între „stai, dragă, că termin imediat, nu te mai foi” şi „cât are? să vă trăiască etc.” am împachetat copilul într-un scutec fresh, i l-am pasat aşa, în chiloţi, soră-mii, cu tot cu teancul de haine şi ordinul de echipare, am salutat mulţimea şi-am tulit-o să scap de bomba anatomică. Între timp, iaca şi mâncarea, dacă tot…
Concert din muzică de maţe
Mi-am dat seama din prima că pastele sunt nu average, but infecte. Fierte mult dincolo de al dente, cu inele-inele de ceapă verde aproape crudă împleticindu-mi-se grosier de furculiţă, iar la fiecare două îmbucături scoteam din gură bucăţi de felii de lămâie, de-am reuşit să reconstruiesc aproape întregul fruct pe marginea farfuriei. Am încercat să-mi găsesc consolarea în rulourile cu legume şi cartofii prăjiţi – vezi? ştiam eu ce ştiam când am comandat. Numai că pe rulourile aproape necoapte au trântit un sos de roşii ketchup-like la gust (sos dulce acrişor picant au scris ei în meniu), iar cartofii arătau la faţă şi la gust ca şi cum ar fi fost prăjiţi de dimineaţă şi lăsaţi în ulei propriu până la data servirii; sau, şi mai urât – de parc-ar fi fost adunaţi din farfuriile de la botez.
Ciorbele cică au fost bune, copilul şi-a lins pizza pe toate părţile (cât poţi da greş cu aluat, mozzarella, sos de roşii, porumb, măsline şi nişte urme de salam), iar bărbatul n-a fost dat pe spate de preparatul tradiţional ales. El zice că gătim noi mult prea bine acasă, de asta am devenit mofturoşi. Eu încă susţin că la acest restaurant se mănâncă prost.
Şi-n tot acest timp, muzica populară live a umplut incinta până la tavan – nu c-am mai fi avut nevoie de vreo scuză să ne vedem fiecare de Facebook-urile noastre mobile. Copilul sucea capul ca bufniţa murdară la gură la fiecare deschidere de uşă a locului de joacă. Săracu’, tocmai el stătea cu spatele şi pierdea toată acţiunea.
Un papanaş şi-o enervare din partea casei
Colac peste pupăza nevrozată, se găseşte chelneriţa să mă întrebe dacă totul e în ordine. Şi i-am dat şi cu mâncarea, şi cu enervarea pe muzică, de-a plecat să dea volumul mai încet şi s-a-ntors cu bucătarul. Acum îmi pare rău că l-am jignit, dar, la momentul poftei mele de mâncare frustrate, n-am putut decât să-i urlu sub boneta erectă: „Cine v-a-nvăţat să gătiţi??!” fix pe „alunelul, alunelul”.
Când am văzut cum s-a schimbat la faţă şi m-am gândit că, poate, nu mai are multe şanse-n viaţă, am încercat să îndulcesc reproşurile şi mi-a luat ceva să-l conving că nu mai vreau nimic, mulţumesc, m-am săturat – lăsaţi, vă trimit eu un papanaş din partea casei; mă rog, nici măcar nu-mi place, facă bărbatul ce-o şti cu el, dar m-aşteptam să sară măcar pastele alea groaznice de pe notă. Ei bine, nu. Aş zice că preţurile de Râşnov au fost o oarecare consolare pentru experienţa culinară dezastruoasă, dar, până la urmă, tot prost m-am hrănit, nu? Iar asta-i cel mai trist.
Am ieşit din restaurant turbaţi de cap, împuţiţi de miros de mâncare şi cu regretul că ziua e pe ducă şi n-apucăm să mai vedem nimic în zonă. Aşa că ne-am tras câteva selfie-uri în zăpadă şi câteva ture în leagăn la locul de joacă de-afară, am mai schimbat un caca inopinat pe bancheta din spate a maşinii (da, copilul are o instalaţie care funcţionează senzaţional) şi-am luat-o înapoi spre casă. Unde-am ajuns în puţin peste-o oră şi jumătate, ce să vezi?
Super Valentine’s Day. Vorba soră-mii: „Măcar pe ăsta n-o să-l uităm. Uite, de exemplu, nu mai ţin minte ce-am făcut anul trecut de Valentine’s Day…”
Să zic că m-aş fi lipsit?
No Comments