Menu
PARENTING

Vrei să știi cum te văd ai tăi copii?

femeie lupa imagine personala

E simplu: faceți jocul de față. Dar nu-i obligatoriu să vă iasă ceea ce credeați voi cu multă siguranță. Partea bună e că surpriza asta vă îndeamnă la introspecție, vă mai dă în dezvoltarea personală o direcție.
 

Am tot văzut acest set de întrebări circulând la mamele din lista mea de Facebook și m-am oprit uneori din scroll-at ca să citesc amuzată răspunsurile. Mă rog, copii, ce vrei? Fiecare vede viața prin ochii săi mici și experiența scurtă. Inițial, nu m-a atras să îl încerc, mi-am zis că întrebările sunt prea simple ca să obțin niște răspunsuri de efect.

După care am zis ”De ce nu?”, poate cine știe ce lucruri noi mai aflu, atât despre copiii mei, dar și despre mine. Uitați-vă la clip, să vă convingeți c-am zis bine. Partea de text de după cuprinde impresiile mele despre răspunsurile lor, compilate cu informații din numeroasele surse de specialitate parcurse în interes personal sau profesional de când am făcut copii și-am început să și scriu din spirit și cu scop maternal.

Cum o cheamă pe mama voastră?

Au răspuns fără ezitare, asta e ok. Am auzit despre copii care cred că pe mama lor o cheamă ”mama” sau ”mami” (sau, cel puțin, acesta este primul răspuns când îi iei repede cu o astfel de întrebare). Fără mișto. Vă dați seama ce înseamna asta, nu? Este singura ipostază cu care copiii – și, cel mai probabil, la fel și partenerul, care o strigă, la rândul lui, ”mami”… – o identifică pe respectiva femeie: cea de mamă, de ”caregiver/caretaker”, cum zic americanii (ca să nu spun pe românește, că, poate, pentru unii sună urât ”îngrijitoare”).

Eu nu spun că asta e rău, ci spun că ar trebui ca mama, în primul rând, să fie mulțumită cu această situație și să se identifice cu această ipostază în mod exclusiv. Pentru că există și în zilele noastre ”mame de carieră”. And that’s fine! În cazul ăsta, am încheiat discuția.

Dar dacă nu acesta este cazul, dacă femeia a ajuns aici pentru că n-a mai avut timp, dorință, motivație, voință să se ocupe și de altceva, ce șanse mai are să își vadă de sine, de îngrijirea ei fizică și psihică, de igiena ei emoțională, de țelurile sale personale și profesionale, ce șanse mai are să-și stabilească obiective în direcția atingerii lor în condițiile în care ea este doar ”mama” care are grijă, care răspunde mereu nevoilor, care oferă alinare, care este mereu acolo pentru alții și niciodată pentru ea însăși?

Este foarte important ca ”mama” să se definească și să se explice pe ea însăși ca femeie complexă, cu diverse ipostaze (mamă, soție, profesionist, prietenă, fiică, sportivă, pasionată de un hobby etc.) în fața copiilor săi, astfel încât aceștia să o și perceapă ca atare, în complexitatea ei, și să-și îndrepte, la rândul lor, atenția către tot mai multe puncte de interes în viața de zi cu zi.

Iar faptul că te ocupi de tine nu trebuie să se bată cap în cap cu job-ul de mamă, ci să îl completeze, atât în direcția dezvoltării tale personale, cât și în sensul cultivării intereselor copilului și a stabilirii rețelei de norme și valori după care se va ghida în viață.

Să luăm exemplul mamei care muncește, dat fiind că slujba este cea mai blamată ”ocupație” a unei mame între cele care ”mănâncă” din timpul pe care ar fi trebuit să îl acorde copiilor: conform unui studiu făcut în 29 de țări, pe mai mult de 100 000 de părinți angajați (femei și bărbați), în intervalul 2002-2013, fiicele mamelor angajate s-au descurcat mai bine în viața profesională la maturitate decât fiicele mamelor casnice, iar fiii crescuți de mame angajate sunt mai preocupați de propria lor familie la maturitate decât băieții crescuți de casnice (care sunt mai egoiști). Pentru cine este interesat, întreg studiul este descris aici.

Deci vedeți cât text am putut scoate doar dintr-un răspuns scurt? Mi-e și groază de ce urmează. Să vedem a doua întrebare:

Mama voastră e grasă sau slabă?

Victor n-a ezitat, Tudor a stat să se gândească un pic, dar amândoi au răspuns ”slabă”. Asta ar trebui să fie de bine pentru mine, nu? Pentru că am avut toată viața probleme cu greutatea, cu imaginea personală și cu iubirea de sine din cauza felului în care arăt și, iată că, în sfârșit, cele mai dragi mie persoane de pe Pământ mă văd așa cum mi-am dorit dintotdeauna să fiu percepută, dar și pentru că – cel puțin din partea lui Victor – răspunsul a venit unbiased, lipsit de încărcătura tuturor etichetelor și judecăților de valoare vizavi de aspectul fizic, termeni și concepte cu care oamenii, în general, jonglează frecvent în discursurile față de alții și față de ei înșiși.

Adică asta înseamnă ”slabă” pentru Victor: ceva ce nu e gras. A avut două opțiuni, a ales-o pe cea mai aproape de adevăr. Tudor are doi ani în plus și deja experiența comunității școlare de la stat, unde copiii sunt mult mai eterogeni din punct de vedere al educației, valorilor, bagajului informațional cu care vin de-acasă, al programelor inoculate de părinți în comparație cu grupul de colegi de la grădinița privată la care a mers sau cu gașca de copii din parcul dintre blocuri, în buricul Capitalei.

mama baiat imagine oglinda

Sursa foto: Lightfieldstudiosprod | Dreamstime.com

Gândirea lui Tudor este influențată de multiplele ”nuanțe de gri” pe care experiența lui deja le-a adunat printr-o diversitate mai mare a interacțiunilor cu cei din jur. Așa că el a considerat, probabil, că sunt undeva la mijloc, între slabă și grasă, dat fiind că are la dispoziție mai multe coordonate de judecată – care mai mult îl încurcă, deocamdată, după cum se vede, că, până la urmă, a cedat către poziția fratelui său, care s-a mișcat mai repede cu răspunsul.

Mai există o posibilă explicație pentru reacțiile lor: imaginea pe care fiecare o are despre sine. Deși noi, părinții, ne-am străduit din răsputeri să creștem acești copii neatinși de etichetele și judecățile despre care scriam mai sus, este tare greu să fii mereu un fel de Neo din Matrix care-și ferește progenitura de gloanțele agenților ”spurcați” la gură: ”Ce dolofănel e Victor! Ce burtică are! Mănâncă bine, nu?” sau ”Auleu, i se văd coastele lui Tudor, parcă-i un schelet!” sau grasule, schilodule, burtosule, așchimodie, umflatule, scândură etc.

Astfel, copiii ajung, în cele din urmă, să-și construiască o imagine despre sine contaminată de spusele celorlalți, dat fiind că ei nu se preocupă să tragă astfel de concluzii, ci sunt ocupați doar să trăiască, să existe, să fie, să se simtă bină, să iubească și să fie iubiți. Iar noi, adulții, îi deturnăm definitiv de la asta cu judecățile noastre stupide.

Hai, că m-am enervat! Să vedem mai departe despre ce am discutat:

Care e mâncarea preferată a mamei voastre?

Serios? A trebuit să întreb de două ori ca să obțin un răspuns? Da, serios, pentru că nici eu n-aș ști să răspund fulger la asta. OK, îmi place salata de vinete în mod deosebit, dar am observat că nu-mi mai priește, am mai și citit una, alta despre deserviciile pe care legumele din familia Solanaceelor (cartofi, vinete, roșii, ardei) le aduc sănătății, așa că m-am potolit cu acest preparat și, în general, am redus cantitățile de consum al acestor legume.

Adică nu-mi mai petrec verile cu salată de vinete, brânză și roșii ca în tinerețe, iar cartofii ajung rar în meniul nostru – copiii nici nu se dau în vânt după ei (bine, probabil, alta ar fi situația dacă i-aș prăji).

Recunosc, îmi place pizza – și este singurul fel de mâncare după care chiar sufăr din cauza regimului meu alimentar fără gluten, că nu m-am apucat să meșteresc blaturi din orez sau conopidă sau ce mama mă-sii se mai poartă prin cuptoarele gluten-free – dar chiar și în caz de comandăm sau de-o facem în casă sar la interval cu: ”Nu vrei o frunză de salată? Niște măsline? O ridiche? Ceapă verde?”.

Pe bune, ați încercat pizza quattro-formaggi cu ceapă verde și ridichi? Intră blană! Bine, nu trebuie să mă credeți pe mine, că cică sunt frustată și plină de poftă și disperată după zilele de weekend, în care mai calc pe-alături de regim.

Dar, până la urmă, dragii mei copii au numit grupa alimentară despre care le reamintesc zi de zi. Deci, da, e corect: mama egal legume. Ia, să vedem ce se mai spune:

Cu ce-i place mamei voastre să se îmbrace cel mai mult?

Ha? Adică… ha? Eu înțeleg că băieții își idealizează mamele, că sunt cele mai frumoase, cele mai prințese, dar, totodată, pricepute la toate și potrivite ca partenere de viață, dar chiar și-așa… rochie eu?! Elegant eu?! Acum?!

mama baiat coroana regina

Sursa foto: Vitalinko | Dreamstime.com

Nu vorbesc despre perioada asta de izolare, când oricum mă foiesc numai între pijamale, haine de casă și echipament sportiv când am antrenamente… vorbesc în general, de ani buni încoace, de când am luat-o tare cu sportul și doar vreun eveniment mai fițos m-a mai scos din adidași.

Este adevărat că, în foarte rarele ocazii când mă mai înțolesc și urc pe tocuri, bărbatu-meu face un mare caz din asta în fața copiilor, mă complimentează evident, spre al tuturor amuzament.

Atunci sunt momentele în care copiii – mai ales Tudor, mult mai atent la detalii și mai aplecat spre partea estetică a lucrurilor – observă culoarea sau lungimea sau imprimeul rochiei, înălțimea tocurilor sau cerceii de ocazie pe care mi i-am pus. Victor se oprește la impresia atotcuprinzătoare (dar și destul de vagă): ”Mami, ești foarte frumoasă!” e tot ce-are de spus.

Iar cu geaca cred că știu ce e: geaca e mărul discordiei între mine și bărbatu-meu la fiecare ieșire din zilele astea cu vreme indecisă, când vezi soarele pe geam amăgitor care te trage să te îmbraci mai ușor, iar eu, în stilu-mi vehement, insist să pună geci pe el și pe copii, să fie realist!

Și, da, Victor este cel care intervine între noi de câte ori ne certăm și ne șșșșșș-ășăie și strigă ”Stop!”. Deci nu pot decât să conchid că ne-am cam certat pentru afurisita de geacă. Sper să-i treacă.

Câți ani are mama voastră?

Nu pot bănui logica din spatele răspunsului lui Tudor (adică 28 de ani, față de 38 câți am, de fapt, chiar împliniți de ceva vreme) în condițiile în care am discutat de nenumărate ori despre vârsta mea și a lui taică-său – care este cu un an mai mare decât mine și care schimbă prefixul la toamnă – și tot așa. Cu răspunsul lui Victor nici nu-mi bat capul, se vedea deja că nu mai are chef, mai ales că l-am întrerupt pentru interogatoriul ăsta din ceva joc cu trenulețele lui.

Ca idee, totuși: m-a trecut un fior când am auzit ”28” de la Tudor. Nu, nu de bucurie și nostalgie față de niște vremuri mai bune, mai liniștite, după care aș tânji, ci o spaimă că, la vârsta aceea, copiii n-ar fi. Nu, lasă, e ok așa: am 38 și doi copii, asta e viața mea, nu vreau alta.

Ce cadou ați vrea să-i faceți mamei voastre?

Sincer, n-am nevoie de niciunul dintre aceste obiecte – o rochie nouă m-ar frustra că n-am unde-o purta, iar ca să-mi mut toată viața pe un alt telefon mi-ar consuma restul de nervi pe care-i mai am disponibili pentru acest sezon.

Deci copiii s-au gândit la ce le-ar plăcea lor de dăruit: Victor ca să mă vadă în rochie mai des, iar Tudor pentru că el însuși un telefon mobil își dorește intens. Într-o zi, i-am spus în glumă că la 10 ani va primi asemenea sculă. Iar el a luat-o imediat de bună, așa că trei ani mai stau liniștită: pofta de telefon a fost potolită.

La ce-i place mamei voastre să se uite cel mai mult?

E clar: primul impuls al copiilor este să răspundă pe baza emoțiilor generate de cele mai recente situații de context din viața lor.

Adică nu contează că noi i-am crescut fără program la televizor și că singurul moment al zilei în care îl deschidem de față cu ei este dimineața, cât pregătim micul dejun, ca să mai auzim o știre, o vreme, un horoscop. De asta și știu pe de rost zodiile și harta României.

Nu contează că, de vreo doi ani încoace, de când s-au făcut mai măricei, au voie să se uite la desene animate doar în după-amiezele de weekend sau, în mod excepțional, la vreun film mai lung înainte de culcare. Obligatoriu în tot weekend. În timp ce 90% dintre copiii de vârsta lor mănâncă, se joacă, se îmbracă sau stau pe oliță în fața televizorului.

Nu contează că toată lumea vântură Netflixul mai mult decât praful de prin colțurile casei, iar eu mă relaxez după masa de prânz, pentru a N-a oară, cu aceleași episoade din ”Friends” și ”The Big Bang Theory” pe Comedy Central până adorm pe canapea, ca să-mi revin pentru partea a doua a zilei cu copiii, cu antrenamentele sau cu ce mai am eu de făcut.

femeie dependenta televizor stiri seriale

Sursa foto: Sam Wordley | Dreamstime.com

Toată această rutină plină de disciplină a pălit, în conștiința lui Tudor, în fața unei singure faze din weekend-ul de dinaintea acestei filmări: m-a pus naiba ca sâmbătă, după masa de prânz, să încep să mă uit la ”Casa de Papel” pe Netflix (când toată lumea terminase de văzut deja sezonul patru, evident…) și m-a prins acțiunea așa de tare, încât copiii m-au găsit cu ochii-n televizor la sculare.

Iar când și-au cerut dreptul de weekend la desene animate, i-am ușuit înainte să-mi dau seama că, de fapt, au dreptate. Așa că le-am cedat televizorul. Duminică, însă, m-am repliat: cu Netflixul pe laptop în dormitor m-am refugiat. Iar copiii ce au reținut?! Că mi-au luat mințile serialele, de necrezut!!

Ce-i place mamei să facă cel mai mult?

Mai bine ziceau ”să se machieze” decât ciorbă și orez… Bine că s-au repliat cu un răspuns adevărat. Mă rog, parțial adevărat, că eu nu alerg. Adică prefer, de departe, alte tipuri de mișcare, de asta m-am făcut și instructor de aerobic, nu maratonist.

Ce spune mama cel mai des?

Mie mi se pare că cel mai des le fac observație să stea corect la masă, dar Tudor o fi rămas, săracul, cu fixul ăsta de acum câteva luni când, sub influența noului colectiv în care a intrat, cel din clasa zero, și, din păcate, a doamnei învățătoare (ei bine, da, se poate și așa), începuse să vorbească greșit, adică să uite de ”pe” din ”pe care”.

Adică să vorbească, din ce-am observat, ca majoritatea bucureștenilor sadea. Eu, mă scuzați, folosesc ”pe care”, că sunt din Moldova… Așadar, enervată de numeroasele derapaje de gen, l-am amenințat că-i iau câte cinci lei la fiecare enunț alergen. Teoretic, pierduse vreo 30 de lei în două zile – nu i-am cerut banii efectiv niciodată – dar copilul meu cel econom se purta de parcă i se terminase rezerva toată (și vorbim despre un copil care are și valută în portofel, nu e de joacă cu el).

Văd că, între timp, s-a remediat problema. Nu știu dacă pentru c-am lăsat-o eu mai moale sau pentru că nu mai merge la școală…

Unde ai vrea să călătorești cu mama?

Sărăcuțul de el, ar pleca ”în țări străine” și mâine. Și fără mine. Atât de mult îi place să călătorească – ca și mie, de altfel. Mai ales cu avionul, de care este fascinat. Iar faptul că a ales Italia, fără ezitare și fără vreo frică (deși aud la știri și din discuțiile noastre foarte des despre situația dezastruoasă de acolo), are legătură cu nenumăratele povești despre bucătăria italiană cu care l-am încântat pe băiat. Pare copilul acesta o mână de oase fără apetit, însă, în realitate, este foarte fascinat de gusturi, combinații alimentare și procesul de gătit.

Da, acesta este și visul meu: să-l duc pe Tudor la Roma și să-l văd cum descoperă o lume nouă și o bucătărie foarte dragă lui la ea acasă. Adică să-i ofer o experiență de viață extrem de plăcută și generoasă.

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Am observat de câteva luni încoace la Tudor această atitudine de respingere a întrebării de față, de unde și răspunsul inițial foarte prompt: ”Nu m-am gândit!”. Se pare că e o treabă tare importantă pentru mulți adulți din jur ce se va face el când va fi mare, că deja i s-a luat de întrebare.

Îl înțeleg, mai ales pe el, un tip foarte responsabil și parolist, care, cel mai probabil, crede în căpșorul lui idealist că, odată ce dă un răspuns concret și hotărât, așa va trebui să facă, la modul absolut! Pentru că a văzut la mama lui că nu e ok să te răzgândești atunci când ți-ai dat cuvântul; promisiunea o îndeplinești!

Și, dat fiind că atâta lume este, dragă Doamne, interesată de ce se va face el când va fi mare – doamna învățătoare, bunicii, prietenii de familie, părinții din parc care se mai bagă în seamă – preferă să spună că nu s-a gândit decât să aleagă ceva și-apoi să fie nevoit să se răzgândească. Și-ar încălca dezvoltarea firească.

Pe bune, acum, ar trebui să-i mai scutim pe copii de asemenea nerozii. Hai, mai bine, să ne interesăm de ce le place și să-i îndrumăm în direcția respectivă să se joace.

De ce se teme mama ta cel mai mult?

Serios, așa e. Bine, și de păianjeni, de mersul cu viteză (cu mașina, rolele, sania, orice), de roller coaster-e, de uitat la cer în spații deschise, de privit marea întunecată, noaptea, de loviturile la față, de orbire și de multe alte lucruri. Însă cel mai teamă îmi este să nu pățească ceva copiii mei. Dar nu e asta cea mai mare frică a unei mame, cu sau fără temei?

femeie frica privire speriata

Sursa foto: Viktoriia Hnatiuk | Dreamstime.com

Ce o enervează pe mama ta cel mai tare?

Aș putea să zic că, da, e cel mai enervant lucru (la acest copil): să-l aud cum țipă inutil. Și nu este vorba despre țipetele aiurea, în joacă, care copiilor par să le placă. Ci despre ridicat tonul imediat ce un lucru neplăcut i s-a-ntâmplat. Sau e pe cale să se producă – țipă Tudor de mă lasă năucă!

Țipă la frate-său, țipă la noi, țipă oricând 1 cu 1 nu fac 2. Țipă și anticipat, când lucrurile nu par să iasă așa cum își dorește, devine defensiv și țipă cât zici ”pește!”. E-un obicei respingător, deprins de la mine – de-aceea când îl aud ”mor”!

Gata, acestea au fost toate întrebările din joc. Îți recomand să-l faci și tu acasă. Poate o să râzi cu foc; sau, poate, o să te miri și n-o să înțelegi răspunsurile și de ce să le legi. Dar partea frumoasă la acest experiment este că vei învăța multe despre copiii tăi. Și despre tine, evident.

Sursa foto articol: Iloveotto | Dreamstime.com

About Author

Jurnalist, blogger, creator de conținut, instructor de fitness, mamă de băieți.

No Comments

    Leave a Reply