Când am auzit prima dată de ceva Zurli era în interes de serviciu şi n-aveam copii. Prin urmare, nu m-a prins conceptul şi n-am putut să rezonez la patima cu care acest fenomen se infiltrează în vieţile oamenilor aşezaţi la casa lor (sau a băncii, în cazurile mai puţin fericite).
După care, în timp ce eu mă ocupam cu făcutul de copil şi scos aerul după fiecare masă, prietenii îşi duceau deja progeniturile mai răsărite să ia la cunoştinţă de existenţa găştii Zurli – moment despre care mi-au declarat că a fost începutul contaminării.
Iar la faţa locului m-am lămurit că Zurli e un virus care dă o simptomatologie deosebită –cântatul, dansatul şi deprinderea de reguli de bună purtare, precum spălatul pe dinţi – şi că ăştia micii sunt disperaţi după distracţie potrivită vârstei – treabă care, din păcate, se transformă atât de trist de-a lungul vieţii.
O organizare un pic tura-vura
Ca iubitori de teatru ce suntem, eu şi bărbatul abia aşteptăm să ajungă copilul la vârsta la care să stea liniştit de un spectacol întreg, din care să mai şi proceseze ceva din jocul personajelor. Dar la Ţăndărică nu-l primeşte până pe la trei ani, aşa că ne descurcăm cu ce-avem între timp.
Probabil la fel s-au gândit şi ăştia de la Zurli – care îşi recomandă spectacolele, pe site, kinderilor peste doi ani, dar iată că l-au primit şi pe-al meu şi câţiva alţii pe care-i cunosc sub vârsta regulamentară – şi care se descurcă foarte bine cu asta.
Mai puţin bine le-a mers pe organizare, cel puţin la spectacolul la care am fost noi sâmbăta trecută – Zâna Măseluţă la Teatrul de Artă. Ziceau pe site să facem rezervare telefonic pentru locuri – am făcut (doi adulţi, că ăla micu’, teoretic, ar trebui să stea în zona scenei, cu toţi prichindeii şi entertainerii lor); ziceau pe site că noi, ăştia cu rezervare, avem prioritate la desemnarea locurilor şi intrarea în sală – nu mi s-a părut, din îmbulzeala de la intrare. Totuşi, am fost verificaţi pe-o listă şi-am primit două tichete generice de spectacol, plus o bucăţică de hârtie pe care erau scrise, cu pixul, locurile. Dintre care unul era ocupat de gecile unei doamne (deşi există un fel de garderobă în hol, aka un stander cu umeraşe pe el), care-l avea şi ea scris cu pixul, pe foicica ei.
Bărbatul, cu mâinile pline de copil şi bagaje, m-a rugat să mă ocup eu. Care m-am dus la domnişoara de la intrare, pentru lămuriri. Care m-a pasat unui coleg în trecere. De la care m-a săltat altul, convins că mă poate ajuta. Care s-a lămurit cu doamna şi gecile ei şi-a plecat cu biletele mele. Care a venit, până la urmă, fata cu tabelul de la intrare şi-a descurcat biletele între ele, că vânduse câte două funduri de adult pe câteva scaune.
Aşa că, până la urmă, bărbatul a rămas pe treaba lui în rândul doi, iar eu am primit loc pe primul rând, să ţin copilul sub control în zona scenei, să nu cumva s-o ia razna de fanatism entuziast, să se-arunce-n cap pe-acolo. Glumesc.
Cum s-o arzi chill la Zurli
Locul din primul rând a venit la fix, să nu stau să mă frec printre oameni, că poate-i place copilului pe scenă, poate vrea cu mă-sa şi tac-su pe scaun etc. Mi-am luat locul în primire şi i-am dat drumul între copiii. A intrat imediat în schemă de dans şi de aplauze când se oprea muzica, încerca să mai interacţioneze cu unu’-altu’ din mulţimea aia subdimensionată, aflată în zbânţuială browniană, mai căuta un semn de „ce mai faci” în sus, la animatorii care întreţineau hoarda zglobie până începea spectacolul, dar n-a avut succes; aşa că a bătut în retragere. În cele din urmă, s-a cerut la taică-su şi intenţiona s-o ia pe scări în sus, printre picioarele şi bagajele întârziaţilor bezmetici, drept pentru care am schimbat locurile – m-am dus eu pe rândul doi, bărbatul a coborât la scenă.
Nu ştiu cum sunt spectacolele-gigant ale Zurli la Sala Palatului sau Palatul Copiilor, dar aici toţi copiii stau în faţă (care vor, desigur, că erau o grămadă şi pe picioarele părinţilor, în public), fie în picioare, fie pe pernuţe, după cum cere coregrafia de spectacol. Povestea este foarte interactivă – altfel nici nu cred că ar putea să le ţină atenţia băţ timp de-o oră – şi aşa erau nişte exemplare care hălăduiau de colo-colo, în mijlocul acţiunii, printre genunchii ălora aşezaţi pe pernuţe; de asta există şi nişte băieţi de-o parte şi de alta a zonei de scenă a căror singură ocupaţie e să ia elementele turbulente de subţiori şi să le plaseze înapoi la locurile lor sau în braţele părinţilor – dacă aceştia din urmă se întâmplă să stea în primul rând, ca mine.
Muzica îţi rupe urechile şi m-am întrebat, cu reală îngrijorare, ce le poate face copiilor, care au un auz atât de sensibil. Bine, pe ei nu părea să-i deranjeze, e posibil să fiu eu bătrână.
Personajele şi dialogurile sunt destul de amuzante şi pentru adulţi, aşa că nu-ţi vine sentimentul c-ai pierdut o dimineaţă de sâmbătă, doar pentru că al tău copil nu se simte pregătit să stea pe pernuţe laolaltă cu ceilalţi. Mă rog, noi, privind cu ochi tociți de adulţi toată afacerea de pe scenă, suntem deficitari la capitolul bucuria pură a copilăriei, în schimb găsim alte sensuri ale dialogurilor, poveştii și jocului personajelor. De exemplu, doamna Carie era o bunăciune atletică în colanți, o zvârlugă care te face să-i ţii partea numai din aspect. Ca să vezi cât te perverteşte viaţa şi-ţi deturnează valorile. Bine, pe de altă parte, întotdeauna mi s-a părut că vrăjitoarea/fata rea din poveşti este mai frumoasă decât tolomaca aia bună la suflet şi faptă.
Revenind la experienţa Zurli la un an jumate: copilul a stat atât de liniştit pe genunchii lui taică-su, că era să adoarmă. Nu şi-a luat ochii de la spectacol, dar n-a fost dornic, niciun moment, să sară între perne, alături de restul kinderilor – deşi pe drum înspre locul faptei m-a înnebunit cu „copi, copi”. M-am simţit mândră că, indiferent de nebuneala de-acolo, de locul şi chipurile noi din jur, s-a lăsat în voia muzicii – evident, tot cu acea mutră impenetrabilă de „serial killer”, cum zice taică-su.
Când s-a încheiat toată tărăşenia şi s-au ridicat de pe scaun, copilul s-a smuls instant din letargie şi mi-a fost adus cu gura mare: „măs, măs”. Zurli, Zurli, dar cu programul de masă nu ne jucăm.
No Comments