Singură cu copiii: city-break la Roma

Ai grijă ce promiți copiilor că trebuie să te și ții de cuvânt. Altfel, oricât le-ai explica de ce nu se poate, dezamăgirea tot le pleoștește crunt pofta de viață. Așa am ajuns să fac tot posibilul ca să-l duc pe Tudor de ziua lui la Roma. Mă rog, și pe Victor, ca invitat de onoare, normal.

„Tudor, ce vrei de ziua ta?” – „Să mănânc pizza și paste la Roma!”, iar eu am zis OK în joacă. Iar el m-a crezut, doar că asta s-a întâmplat anul trecut, când nu s-a putut. Că prea din scurt, că pandemie, că venituri mici, că alte probleme prin casă.

Copilul a înțeles atunci, iar eu am făcut tot posibilul să se poată acum, deși știam că vin aproape epuizată, din punct de vedere financiar, după o vacanță în Grecia. Tot singură, tot cu copiii – poți citi poveștile despre asta aici (cum a fost drumul) și, respectiv, aici (cum și pe unde ne-am descurcat cu mâncarea).

Anul ăsta nici n-a trebuit să mai întreb, că Tudor oricum rămăsese cu ideea că acum se poate, că, de ziua lui, se va ghiftui garantat cu toate făinoasele posibile în Italia; așadar, m-am apucat de organizat excursia lui în paralel cu sejurul în Grecia. Ocazie cu care țin să le mulțumesc tuturor din familia extinsă care au contribuit din plin pentru ca această experiență să aibă loc și să le dăruiască copiilor tot ce le-a poftit inima.

Sincer, pentru Lolek și Bolek ai mei, era suficient să ne suim într-un avion, să găsim un super restaurant în Roma unde să se umple de pizza și paste și pe dinăuntru, și pe tricouri, și să ne întoarcem acasă. Ei credeau că e ca și cum ai lua metroul până-n Bucureștii Noi, ce mare brânză?!… pardon, mozzarella. N-au plecat ei cu gândul că vai, Roma, orașul etern, să vizităm, să ne culturalizăm, să ne dăm peste cap de turiști intelectuali.

Dar doar nu credeți c-aș fi cheltuit atâția bani pe avioane numai pentru asta, nu? N-am ajuns la nivelul ăla de aroganță… încă. Și tare mi-e că o să-mi mai ia ceva pân-acolo că, până una, alta, văd că Victor vrea să ajungă prin Australia. Și fonduri personale nu prea are…

• 

• 

Trebuie ceva documentare pentru mâncare satisfăcătoare

Revenind la Roma: nu le-am făcut copiilor vreo documentare forțată înainte – mă rog, le povestisem despre una, alta, din călătoria mea de acum câțiva ani acolo; nu am făcut un plan de bifat obiective, deși mi-ar fi plăcut nespus să-i văd cum li se luminează fețele de entuziasm și cască ochii de stupoare sub Capela Sixtină! Nu? Nu tânjesc părinții după asta: să-și și culturalizeze progeniturile în călătorii, dacă tot au dat banul gros pe bilete de avion, bagaje, cazare și multele cheltuieli la fața locului?

Știam că n-o să am cine știe ce șanse în direcția asta, așa că am hotărât să mă las dusă, în mare, de valurile pe care ei urmau să le facă acolo. Sigur, m-am uitat peste niște pagini de net cu sugestii de petrecut timpul cu copiii în Roma, iar majoritatea se refereau la locuri de luat masa – adică fix ce ne doream, până la urmă – însă multe dintre ele apăreau pe Google ca temporarily closed, iar altele aveau reviews de toată jena de la cei care le testaseră, efectiv. N-am să înțeleg niciodată cum să scrii articole așa, din burtă, doar pentru indexare pe Google.

Totuși, grație unei astfel de surse, am descoperit un loc gustos tare: brutăria Il Forno din piața Campo dei Fiori, de unde poți cumpăra tot soiul de sortimente de pizza la felie (impropriu spus „felie” pentru că se vinde, în mod tradițional, la bucăți pătrate, ambalate în hârtie), tarte sărate, biscuiți, pâine etc. și le mănânci cu fundul pe bordură, dacă ești turist în trecere.

Aproape 20 de euro am lăsat acolo pentru niște pizza cu zucchini, pizza cu anghinare, pizza cu prosciutto, pizza margherita, pizza bianca (e un fel de lipie, de consumat în orice moment al zilei, chiar și la cafea, m-a instruit vânzătoarea, așa c-am vrut să experimentez, normal), tartă cu ricotta și spanac, biscuiți cu migdale.

Am mâncat din ele și a doua zi, sincer. Ultimele îmbucături de tartă cu spanac le-am devorat în așteptarea interminabilă de la poarta de îmbarcare pentru România. I-a crescut instant rating-ul în fața copiilor lihniți de foame și enervați de stat.

Deși motivația acestei călătorii a fost una culinară, n-aș vrea să insist asupra subiectului, pentru că la Roma mănânci bine (aproape) oriunde. Dacă găsești deschis, desigur. În ceea ce ne privește, s-a suprapus pandemia peste începutul de august, când localnicii cam sunt plecați în concediu, iar multe dintre afaceri – închise.

OK, localurile din zonele turistice ale orașului funcționează la capacitate maximă, mai ales în zona de terasă, n-o să ai probleme să găsești, efectiv, un loc de luat masa. Însă, ca în orice destinație de vacanță, genul acesta de locuri taxează scump și oferă produse și servicii mai ieftine decât ai fi descoperit într-un restaurant de cartier, de exemplu.

Cea mai dezamăgitoare masă – din punct de vedere culinar, nu punem la socoteală atmosfera și priveliștea – a fost în Piața Navona, super hot spot turistic în Roma, la Ristorante Panzirone, unde am plătit 44 de euro pe două pizza mediocre, un pahar cu rosé și două sucuri mici, la 250 ml. Acum, că mă uit pe Google, locul are și incredibil de puține stele pentru vadul de care are parte, e o crimă pentru turiștii amețiți de oboseală și foame care ajung în zonă. Eh, dacă așa a insistat sărbătoritul Tudor, n-am avut cum să-l combat: ne-am așezat.

• 

• 

Nu s-a comparat, nici pe departe cu prima masă luată după ce ne-am cazat, plecați de nebuni și de foame pe străduțele din zonă, după Google și după miros. Căutând un restaurant cu multe stele, care s-a dovedit a fi închis, am nimerit la o crâșmă de familie cu câteva mese pe terasă și vreo patru înăuntru – unde am și preferat să stăm, de altfel, din cauza căldurii – unde ne-a servit însuși patronul și unde lasagna și pastele carbonara au fost demențiale: Pizzeria Sapori e Delizie.

Ne-a făcut și reducere: a fost 20 de euro nota (cele două feluri de mâncare menționate plus băuturile, trei sucuri mici); mi-a refuzat și bacșișul, a zis că el e patronul, n-are nevoie (nu știu ce părere și-au făcut ceilalți membri ai familiei, care mișunau pe acolo) și le-a mai și dat copiilor să guste dintr-un tiramisú, că așa i-a venit lui: să mănânce desert în mijlocul după-amiezii, fix la el în restaurant, fix la masa de lângă noi.

Ca o ultimă observație despre ce-am mâncat la Roma: copiilor le-a displăcut (aproape) total micul dejun tipic italienesc oferit la cazare: multe produse de patiserie dulci, suc, lapte, pâine prăjită, unt, gem și marmeladă. Spun „aproape” pentru că s-au bucurat, totuși, la niște bomboane din aluat, cu fulgi de cocos, foarte asemănătoare cu prăjiturelele acelea Mini Rochers de la Mega Image, din făină de orez și mult cocos. Dacă nu le găsiți, dați-mi de veste. Păcat că au o grămadă de zahăr, glucoză și dextroză, dar merg încercate o dată.

Prin urmare, de asta i-am și dus într-una dintre zile să-și ia prima masă la brutăria cu pizza, măcar foamea mare să-i facă să aprecieze locul cu adevărat. Dacă tot i-am purtat pe jos, cu autobuzul și iar pe jos vreo câteva sute de metri ca să ajungem acolo.

Cum i-am atras să viziteze Roma (și) la pas

Scopul principal pentru care povestesc despre această experiență este pentru că mulți părinți m-au întrebat dacă mi-a fost greu cu doi copii mici într-un oraș atât de mare și de solicitant. Și vreau să le răspund mai pe îndelete decât „așa și-așa”, cu niște trucuri pentru astfel de călătorii.

Așadar, cum mi-am convins copiii să vadă atâtea la Roma, mult mai mult decât pizza și pastele din farfurii, în condițiile în care nu-i interesează pe ei arhitectura stradală sau vestigiile Imperiului:

I-am momit cu transportul în comun:

Care copil nu adoră să meargă cu autobuzul, tramvaiul, metroul?! N-am întâlnit vreunul. (Victor la meu voia să se facă vatman într-o vreme, acum a avansat la mecanic de locomotivă.)

De când cu pandemia, n-am mai mers nici măcar cu metroul prin București, am avut o reținere. Dar aici ne-a obligat nevoia și am descoperit, cu mare bucurie, că transportul în comun era mult mai liber și aerisit decât îl țineam minte de data trecută. Normal, toată lumea cu măști, chiar și copiii – italienii sunt mult mai drastici în privința asta decât noi, mulți dintre ei purtau mască și pe stradă, încă, deși nu mai este obligatorie în aer liber.

Diferența în minus pe care am sesizat-o la sistemul de transport în comun față de ce știam era în crearea circuitelor diferite de călătorie pentru pasagerii care intră și, respectiv, ies de la metrou. Adică, unele guri de acces erau doar pentru intrare, altele – doar pentru ieșire, iar altele – închise de tot, fiind permis accesul doar prin gurile principale ale unei stații. O chestie care te cam punea pe drumuri, uneori.

De exemplu, noi aveam două guri de stație de metrou la capătul străzii unde ne era hotelul și niciuna nu mai era deschisă, ci trebuia să traversăm un ditamai parcul pentru a intra în stație. Sau să mergem în sens opus, la stația următoare. Dar la ei distanța între stații este mică, așa că n-am făcut din asta vreo tragedie. Când era vorba de mers spre metrou, n-aveau ăștia doi nicio problemă, bineînțeles!

I-am momit cu atracțiile de pe traseu:

Am mers extrem de mult (pentru standardele lor) și pe jos, dar le spuneam că facem asta pentru că într-acolo e stația de autobuz sau de metrou ca să ajungem acasă sau la nu știu ce restaurant sau la piață. Și așa descopereau o mulțime de lucruri, normal. Auzeau oamenii cum vorbesc între ei (i-a fascinat și, totodată, super amuzat limba italiană), mă vedeau pe mine cum interacționez cu localnicii, se uitau prin vitrine și arătau cu degetul tipurile de paste pe care nu le cunoșteau.

Victor, cel mai imprevizibil la drumurile pe jos, adică genul despre care nu știi când i se pune pata și nu se mai ridică de jos, fie că e în mijlocul unui trotuar foarte circulat, a fost momit cu magazinele de suveniruri. N-am văzut asemenea apetență pentru toate căcaturile turistice din partea unui copil; că el vrea acest portofel – deși n-avea ce să bage în el; că el vrea acest lacăt cu chei – deși n-avea ce să încuie. I-am dat eu acasă, la București, și portofel, și lacăt. Acum stau aruncate prin casă, normal…

A, și Victor se mai întreținea singur pe traseu cu o distracție tare periculoasă: apăsa pe butoanele interfoanelor întâlnite în cale. Slavă Domnului, am reușit să-l trag repede de lângă o ușă impresionantă pe care scria ceva de instituție a statului…

I-am momit cu aspectele deosebite ale obiectivelor turistice:

Pentru Fontana di Trevi am folosit clasicele argumente: acolo arunci un bănuț și-ți pui o dorință, toată lumea o face, deci este foarte probabil să se și îndeplinească, nu?; și doi: în zona aceea sunt cele mai bune gelaterii din Roma. Atât le-a trebuit: pe jos am mers până acolo, de la cazare, prin soare, fără niciun moft, fix în ziua când am ajuns, deci obosiți de pe drum, nici nu mai conta pentru ei. Din entuziasm, și-au comandat câte trei (treeeeeei!!) sortimente de gelato fiecare.

• 

• 

• 

• 

Din „nefericire”, ăia nu-ți pun, ca la noi, o cupă amărâtă de înghețată de 30-40 de grame. Nuu, ăia îți trântesc ditamai cornetul plin de se dezechilibrează copilul când i-l dai în mână. Știți ce s-a-ntâmplat, nu? A mâncat mami până i s-a întins nasturele de la pantaloni în gaură, că ăștia doi n-au dovedit cine știe ce. Au ținut minte: la următoarele gelaterii bifate la Roma au cerut numai câte un sortiment fiecare. Până au ajuns să-mi ceară înghețată pe băț de la supermarket, pentru că aia e cea mai mică și o pot mânca pe toată.

La Panteon i-am convins să meargă după ce le-am povestit că are o gaură în tavan și nu plouă prin ea. Mă rog, nu aveam cum să le demonstrez asta empiric, că era un soare imbatabil, dar tot nu au crezut în existența găurii și au vrut s-o vadă. Coada era mai înfricoșătoare (și mai lungă cu mult) decât un șarpe boa, așa că am făcut o românească veritabilă: am băgat copiii direct în față, la punctul de control al temperaturii, n-a comentat nimeni nimic și-am intrat rapid ca să vadă gaura.

N-aveau ei treabă cu ascultat audio guides, cu admirat picturi și statui, s-au uitat în sus, am vorbit un pic despre asta și gata. A mers repede vizita noastră și am ieșit, făcând loc înăuntru altora din coada imensă. Mi-am simțit conștiința un pic mai ușurată când m-am văzut afară, că n-au stau toți acei turiști mult în loc, în soare, din cauza noastră.

La Castelul Sant’Angelo au mers ca să vadă pescărușul despre care le povestisem că și-a făcut culcuș pe acoperiș, care e mare cât o găină și stă la poze cu tine, adică acceptă să te apropii de el. Pe bune, e celebru, îl postează lumea pe Facebook la greu. Doar că niște turiști care tocmai ieșiseră din castel – și care ne-au făcut poza asta frumoasă pe podul din față, mulțumim frumos! – ne-au avertizat că e o coadă cu durată de așteptare de vreo 40 de minute (în soare), așa c-am luat niște sucuri și o pauză pe o bancă în parcul alăturat.

În continuarea zilei, au văzut Biserica Sf. Petru doar pe dinafară și relativ de departe și asta pentru că Victor a folosit toaleta din celebra piață, după care am tăiat-o în diagonală, spre cea mai apropiată stație de metrou, ca să ne întoarcem acasă.

La Colosseum s-au convins singuri să meargă. Deși am riscat un pic aici, fiind singurul obiectiv turistic la care chiar cumpărasem bilete în avans, de acasă – de aici. Știam că este foarte aglomerat mereu la Colosseum, iar la fața locului era foarte probabil să nu mai găsim bilete. Și, chiar dacă găseam, trebuia să stăm la coadă pentru acces, ceea ce, clar, ar fi fost o pleoșteală maximă pentru copii. Așa c-am luat bilete online, cu opțiunea Skip the Line și acces în arenă, deasupra catacombelor.

Soarta a făcut ca intervalele orare disponibile pe care le-am mai găsit pentru bilete online să fie marți, în ultima noastră zi de vizite (urma să decolăm miercuri la prânz înapoi), la 16:15 și la 17:00. Am ales 16:15, cu gândul să avem timp să vedem și Dealul Palatin (cu același bilet) până se închide totul, la 18:00.

Așadar, până marți după-amiază, copiii mei văzuseră Colosseum-ul sub atâtea forme – imagini peste tot, inclusiv în camera de hotel, suveniruri sau ca atare, în câteva rânduri, când am ieșit de la stația de metrou de alături – și le povestisem atâtea despre acest obiectiv, încât și-au dorit ei înșiși să-l vadă. A, că acolo, după ce s-au plictisit, au zis că nu e mare brânză, e altceva. Dar acum, acasă, își dau mare importanță în discuțiile cu prietenii: spun că au fost la Roma și au văzut Colosseum-ul. Evident, n-au mai vrut să mergem și la Dealul Palatin, oricât am încercat să îi îmbârlig cu verdeața și răcoarea de acolo.

Asta a fost, în punctele principale, călătoria noastră de duminică până miercuri la Roma și, sincer, i-am resimțit cel mai mult efortul financiar, nu pe cel fizic (deși, la un moment dat, le-am cărat și rucsacele cu care au zburat) sau pe cel energetic. În mare, copiii au înțeles când mi-am dorit și eu ceva pentru sufletul meu – de exemplu, să vizitez biserica Santa Maria Maggiore care era la doi pași de cazarea noastră, ar fi fost și păcat s-o ratez (mai ales că mă cheamă și Maria) – și, deși au comentat, nu mi-au făcut viața imposibilă, au acceptat situația.

Sunt mândră de ei și de mine cum am gestionat situația și le-am promis că vom repeta tot mai des astfel de experiențe, în țară sau afară. Să mă țină bugetul, dară!