Un drum cu mașina până în Grecia, singură la volan, cu doi copii mici în spate e greu. Dar se poate face și fără abuz de gustări, de telefon sau tabletă, și fără crize de nervi.
– Copii, mai avem șapte ore!
– Yaaaaay! Ce puțin!
………………………………..
– Copii, mai avem doar trei ore!
– Auleuu, cât de mult mai eeee….
Cam asta a fost starea de spirit pe lungul drum cu mașina în această vacanță. De ce să mint: și a mea, nu numai a copiilor. Ador să șofez, am drumuri lungi prin țară la activ, am și accidente (dintre care unul cu daună totală – a mașinii, din fericire, nu a mea), am și reputație de șofer cu stil de condus… sportiv (ca să nu-i spunem „smucit”, că nu sună elegant deloc). Dar pe drumul spre și dinspre Grecia m-a luat, efectiv, greața de șofat. Mai ales la întors, prin Bulgaria, pe kilometrii nesfârșiți (un pic peste 200) de șosea îngustă, cu o singură bandă pe sens, nemarcată pe (multe) alocuri, de la Sofia la încoace.
Bine, mai rușine mi-a fost cu dărăpănătura de drum de după vama Giurgiu, nu știu cum mai avem șanse la turiști pe cale terestră cu halul ăsta de intrare în țară, dar, mă rog, eram deja în România și mai aveam foarte puțin până la ciorba la care râvnisem în ultimele zile de vacanță.
Nu plănuisem să plec singură cu copiii în Grecia, că, dacă acesta ar fi fost cazul, probabil că mă lăsam păgubaș. Numai ideea unui drum de – teoretic – 9,5 ore conform Google Maps m-ar fi pus psihic la pământ până la momentul plecării și nu cred că m-aș fi încumetat. Practic, cele 11 ore la dus și 9,5 la întors nu au fost atât de groaznice precum îți închipui. Pentru că le-am luat oră cu oră.
Ca să nu-i dezamăgești pe copii te apuci de nebunii
Am început să plănuiesc vacanța asta de pe la sfârșitul lui aprilie. Destul de târziu pentru standardele mele: în epoca pre-Covid, mă apucam de căutări pentru vară cu mult înainte de Paște. Dar, pe vremea aceea, nu amenința niciun virus lumea și nici relația mea de cuplu (metaforic, desigur), aveam siguranța că pot plănui în voie pe termen cât mai lung.
Abia pe la jumătatea lui mai am găsit fix configurația de cazare dorită în zona Halkidiki – un apartament cu două dormitoare și living, pentru doi adulți și doi copii; am făcut rezervarea pe Booking, cu anulare gratuită până la sfârșitul lui iunie. Super preț, super locație, super reviews atât pe Booking, cât și pe Google. Mi se părea ireal că am găsit, în sfârșit.
Well, cazarea n-a fost ireală, plecarea a fost. Pe scurt, fix în noaptea de dinainte s-a întâmplat ceva ce m-a împins să plec de capul meu. Nu am stat să mă gândesc dacă toate bagajele pe care le pregătisem încap, totuși, în micul meu Clio, n-am stat să mă îngrijorez cât de greu va fi drumul, cum o să mă descurc acolo cu Lolek și Bolek ăștia ai mei acolo, dacă o să-mi ajungă banii sau dacă, Doamne ferește, o să se întâmple ceva cu copiii sau cu mașina pe drum, nu. Singurul gând, care m-a și pus în mișcare, a fost că nu pot să dezamăgesc copiii și că trebuie să fac asta.
Tudor și Victor se duseseră la culcare ferm convinși că în cinci ore se trezesc și plecăm în vacanță. Cum, cum să vină dimineața și să vadă că maică-sa nu se mai pregătește de nicio plecare, că ei nu mai merg în Grecia – cum le-a povestit Tudor colegilor de la after – că n-o să fie pe plajă la sfârșitul zilei și n-o să ne cazăm la un hotel? Cum?! Li s-ar fi rupt inima, iar asta nu se poate.
Așa că m-am dat jos din pat, de lângă Tudor, care venise peste mine că nu putea să doarmă de căldură, am actualizat formularul de intrare în Grecia cu numărul mașinii mele (bine că tocmai îi schimbasem plăcuțele și discurile de frână pe față, plus nu știu ce saboți pe spate, anyway, ceva important pentru sistemul de frânare) și cu numărul de persoane – adică noi trei – și m-am întins la loc în pat.
Că, de adormit, greu a fost vorba: cred că am ațipit în câteva ture; la un moment dat, l-am auzit pe Victor cum umbla prin casă și m-am dus să văd ce vrea. Iar la patru am fost definitiv în picioare, ca să pregătesc sandvișurile pentru drum și să duc bagajele la mașină.
Abia când mi-au încăput toate – la limită, dar aproape tot ce pregătisem, a trebuit să mai renunț doar la vreo două perechi de încălțăminte ale mele – atunci mi-am convins că pot să fac treaba asta. Dar că o să fie nevoie de calm, răbdare și multă atenție. Nicidecum smuceală, nici cu mașina, nici cu copiii.
Câteva idei de considerat când pleci singură la un drum atât de solicitant
Am pus Waze-ul din start, cu voce, ca să pot urmări traseul fără să mă uit în telefon – tot drumul, copiii s-au amuzat de domnișoara Simona de la Waze, cu tonalitățile ei ciudate în explicații, mai ales la sensurile giratorii – am conectat telefonul prin Bluetooth la sistemul audio al mașinii, ca s-o aud bine, am pus și muzică tot din telefon (mixurile mele de la sală, energizante) și-am plecat de pe loc la ora șase și zece din spatele blocului.
Am trecut în jur de opt prin vama Giurgiu-Ruse ca prin brânză în jur de ora 08:00, cu o mare ușurare că n-am stat la coadă pe pod cu orele, cum am pățit acum câțiva ani, sau ca în postările de pe grupurile de Grecia de pe Facebook, unde monitorizam situația de câteva săptămâni încoace. Agenții vamali au fost interesați de Declarația dată la notariat de tatăl copiilor prin care își dădea acordul să ies cu ei din țară. Atât.
Eram așa de fericită că am trecut de primul hop atât de ușor! Asta mi-a dat un nou impuls de energie, că alea aproximativ patru ore de somn compromis de peste noapte și cafeaua făcută acasă și înfiptă bine între scaune deja nu mai erau suficiente. Și trecuseră doar două ore de când plecaserăm de-acasă.
Drumul a fost tare lung, iar textul ăsta poate deveni tare obositor dacă o să-l povestesc kilometru cu kilometru. Așa că, mai bine, îl rezum într-o listă de momente-cheie din care mamele, mai ales, pot să-și ia informații și învățături dacă le bântuie gândul să se încumete la așa ceva:
Pune-ți totul la îndemână pe scaunul din dreapta.
N-o să ai unde opri una-două pentru nevoile tale sau ale copiilor. Eu am avut: apă (sticla mea, copiii și le țineau pe ale lor), punga cu gustări (covrigei, alune, fructe; gentuța frigorifică cu sanvișuri și legume a fost pentru opririle de la benzinării), ochelarii de soare, baterie externă pentru telefon, firul de încărcare al telefonului, șervețele umede și uscate, balsam de buze și, normal, actele de arătat în vămi: buletin, pașapoartele copiilor, declarația tatălui, certificatul meu verde, formularul de intrare în Grecia (Passanger Locator Form, PLF) – acestea două din urmă se pot arăta și pe telefon.
Ia-ți vigneta de Bulgaria dinainte, online.
Ceea ce făcusem eu pentru mașina cu care trebuia să plecăm inițial (vignetă pe o lună – 30 de leva, aproximativ 75 de lei). Și ce am făcut din nou, tot online, fix la ghișeul de vignete de după punctul vamal Ruse, când am văzut ditamai coada. Am intrat iar pe https://web.bgtoll.bg/, am completat datele mașinii mele și datele de călătorie, am plătit cu cardul, vigneta s-a activat instant, mi-au trimis-o pe mail, am descărcat-o în telefon și-am plecat. De ce să stai atât la coadă nu înțeleg… când ai o metodă super simplă la îndemână și foarte eficientă ca timp să plătești această taxă de drum.
Se poate plăti cu cardul la toate punctele de taxare.
Așa am plătit taxa de pod Giurgiu-Ruse (dacă ai cash, se plătește doar în lei la dus, respectiv în leva/euro la întors) și taxele de autostradă la greci (până în Halkidiki, peninsula Kassandra, destinația mea, am trecut prin două puncte de taxare, unul e aproape de vama cu bulgarii, unul aproape de Salonic, vreo trei euro pe sens în total).
Alimentează cu combustibil în Bulgaria.
E mai ieftin decât la noi. Mai ales fă-ți plinul înainte să ieși din Bulgaria, că la greci e mai scump decât la noi. Plus că poți folosi aceste opriri pentru mers la toaletă și gustări, ca să nu mai stai pe drum nici cu stres de pipi, nici că-ți fac copiii haos cu mâncarea prin mașină.
Bulgaria e plină de poliție, mergi (cât de cât) legal.
Eu am folosit ca repere indicațiile Simonei de pe Waze – care mă avertiza despre prezența camerelor radar sau a echipajelor de poliție de pe traseu – și felul în care circulau cei cu numere de Bulgaria, că m-am gândit că-i țara lor, știu ei ce fac. Altfel, românii se băgau peste tot, și pe linie continuă, și prin localități, dar îi și vedeam trași pe dreapta de echipaje. Nu zic, am și apăsat pedala unde am analizat că-mi permite situația, mai ales pe autostradă – care, slavă Domnului, s-a întins pe vreo 400 de kilometri din cei aproape 800 pe care i-am avut de parcurs pe fiecare sens.
Fă drumul acesta pe lumină.
Știu, multe dintre familiile cu copii decid să plece de cu seara la acest drum, în ideea că le dorm copiii peste noapte și e mai liber în punctele vamale. Am făcut și noi asta acum câțiva ani, de două ori. Dar a fost super obositor și periculos prin Bulgaria, pe întuneric, pe drumurile lor nemarcate și fără indicatoare (pe atunci nu aveam luxul internetului nelimitat în roaming și a indicațiilor Waze); mai mult: când am ajuns acolo, noi, adulții, eram praf, iar copilul, super odihnit și plin de energie, avea chef mare de vacanță.
Prima zi e oricum compromisă, chiar dacă zici că pleci de cu seara ca să fii de dimineață pe plajă în Grecia, să nu pierzi o zi de concediu. Ești praf, nu-ți dorești decât să bei o bere și să dormi, după atât condus. Eu am preferat să „pierd” prima zi, dar să am un drum prin Bulgaria pe lumină, în siguranță. Mi i-am luat pe copii parteneri de discuție pe drum, în momentele în care nu au dormit, iar eu eram pe punctul să adorm.
Plus că, odată ce intri pe autostradă, cu vreo 80 de kilometri înainte de Sofia, peisajul devine superb, ar fi și păcat să mergi pe întuneric și să-l ratezi.
Fă-ți aliați din copii.
Toate mamele care mi-au scris după ce au aflat că am plecat singură cu ăștia în Grecia mi-au spus că nu s-ar fi încumetat, nu atât din cauza drumului, cât din cauza unei călătorii atât de lungi cu copii mici în spate. Bine, ai mei au aproape 8 și aproape 6 ani, nu-i mai văd chiar mici. Eu îi percep deja într-o etapă de dezvoltare care mi-a dat încredere că pot avea susținerea lor în acest demers. Poate alți părinți își consideră copiii „mici” la aceste vârste, iar ei se vor comporta ca atare: ca niște copii mici. Nu? E totul despre percepția personală.
În primul rând, de cum s-au trezit, le-am explicat situația nou-ivită. Cel mare a fost dezamăgit, planul era să fie învățat să înoate în această vacanță – chestie pe care, v-ați dat seama, nu urma s-o fac eu; dar entuziasmul plecării a fost mult mai mare, așa c-au înțeles până și faptul că mami va conduce mult, va fi obosită și va trebui să fie liniștiți pe drum.
Serios, nu vorbesc din filme. De fiecare dată când am avut o cumpănă în viață, iar copiii au fost de față, am stat la sfat cu ei și le-am explicat bătrânește – nu știu de ce se zice așa, că bătrânii nu prea iau copiii în serios și n-au răbdare să le dea explicații ca unui om mare – ce s-a întâmplat, ce e de făcut și cu ce pot ei să mă ajute. I-am responsabilizat.
Mi-am pus la bătaie toată răbdarea și toleranța – calități pentru care nu sunt deloc renumită, ca să vedeți că orice femeie poate face asta, trebuie doar să-și propună – ca să mi-i fac parteneri de discuție și nu inamici. Jocuri de mașină avem doar „Ce încape într-o valiză, pe care îl abandonează după câteva minute, că nu-și dau silința să-și amintească prea multe cuvinte. Deci nu se pune.
Așadar, am stat de vorbă. Despre jocurile lor video de care nu vreau să aud niciodată când suntem acasă, despre întâmplări din copilăria mea, pe care le ascultă fascinați, despre ce vedem pe geam, despre toate tâmpeniile care le treceau prin cap și pe care, în mod normal, le desființam cu un „Hai, mă, ce prostie!”, dar nu de data asta. Așa, ei m-au ținut și pe mine trează, iar eu pe ei liniștiți. Au vorbit mult și între ei, mai ales când le explicam că trebuie să fiu concentrată la drum – adeseori pe autostradă, unde se mergea repede și aveam atenția împărțită în multe direcții.
Un lucru care îi ține pe ei liniștiți e muzica (de oameni mari, nu de copii ), cu care s-au învățat de când erau mici. Nu am schimbat profilul muzical din mașină odată ce au venit copiii pe lume, nu am ascultat cântece de leagăn, de grădiniță sau radio-uri pentru copii ca să-i distragem sau să-i liniștim; pur și simplu, și eu, și tatăl lor ne-am ascultat, în continuare, muzica preferată în mașină, fără nicio problemă.
Prin prisma călătoriilor cu mine cu mașina, Tudor și Victor au ajuns să-mi cunoască muzica de la sală sau hiturile de la posturile de radio comerciale. Le face plăcere s-o asculte – nu le face plăcere când cânt eu, îi amuză când număr ritmul, ca la sală, îmi cer s-o dau mai tare, să le explic unele cuvinte sau expresii în engleză, apoi se gândesc la ce le-am spus, încep să se uite pe geam și, în cele din urmă, ațipesc.
Da, au făcut și pe nebunii pe drumul ăsta lung, mai ales Victor, mai ales la întoarcere, când erau deja plictisiți bine: țipau din nimic, nu unul la altul, ci pur și simplu, ca să se descarce, cred. Sau râdeau, la fel de zgomotos și fără sens. De data asta, însă, eu eram odihnită, că dormisem toată noaptea, așa că am avut resurse suficiente de energie să mă concentrez la drum, iar ei să se desfășoare în spate. Trebuia să-i înțeleg și pe ei, rezistaseră eroic atât timp! Le-am spus mereu asta, și pe drum, și în vacanță: cât de mândră sunt de copiii mei pentru că au înțeles situația și m-au ajutat să facem drumul ăsta în siguranță.
Trage pe dreapta neapărat dacă te ia somnul.
La volan trebuie să fii vigilent. Punct. E în joc viața ta, a celor din mașină cu tine și a celorlalți participanți la trafic. Participanți la trafic, da? Nu la tragic.
Când simți că nu mai ești în stare să păstrezi climatul de singuranță în timpul călătoriei din cauza oboselii, trage pe dreapta și dormi. Personal, sunt maestra ațipelilor controlate – am scris despre power napping în detaliu aici, despre cum mă ajută să-mi dau un restart sănătos în fiecare zi, ca să fac față tuturor îndatoririlor până seara, fără să mă epuizez psihic.
Era în jur de 11:30, deci după vreo trei ore de condus prin Bulgaria, când am simțit că nu mai pot. Deloc. Din cauza somnului insuficient de peste noapte, a monotoniei drumului și a vitezei reduse (nu ajunsesem la autostradă), mă vedeam cum alunec ușor într-o transă ca un somn cu ochii deschiși și m-am speriat tare. Am găsit un loc la umbră într-un popas rutier, le-am explicat copiilor că am nevoie să-mi revin și am dormit 20 de minute în scaun, cu gura căscată, ca în orice mijloc de transport. (Bine, o dată am adormit în autobuzul 226 în picioare, atârnând de una dintre mânerele acelea care atârnă din tavan, atât de obosită eram după tura de noapte la serviciu.)
Pentru repriza mea de ațipeală le-am dat dezlegare la jocuri video pe telefon și tabletă, treabă pe care am permis-o încă vreo oră după ce m-am trezit și-am luat-o din loc. Când i-am rugat să pună dispozitivele deoparte, nici urmă de protest, s-au conformat imediat, de-mi făceam cruce cu limba și-i mulțumeam lui Dumnezeu cât de ușor a fost.
Oricum, drumul pe autostradă ne-a energizat pe toți datorită vitezei, entuziasmului că nu mai avem mult până la destinație și tunelurilor prin munți, de care copiii au fost absolut fermecați. Tudor citea indicatoarele, anunța distanțele până la următorul tunel și lungimea lui, iar Victor dădea raportul asupra iluminatului din tunel: „uite, ăsta are becuri gri” sau „ăsta are lumină galbenă”.
Adoptă o atitudine de încredere.
Iar copiii îți vor urma exemplul. Dacă tu nu simți că poți face asta, dacă bâjbâi, dacă te caini, dacă emiți numai „auleu & vai, de mine!”, dacă te gândești că vei eșua, vei face pană, te vor întoarce înapoi de la vamă, va intra cineva în tine pe drum, te va opri poliția etc., atunci nu cere liniște și pace din partea copiilor tăi. Știi că tu și copiii sunteți ca niște vase comunicante, încărcate cu emoții. Ce simți tu se transmite lor și invers. Și e mai probabil ca tu să le poți stăpâni pe cele negative, nu ei. Pentru că se presupune că tu ești cea dezvoltată personal din grupul acesta, nu?
Nu m-am gândit o clipă că n-o să ajung cu bine în Pefkohori, unde trebuia să ajung să parchez mașina la hotel (bine, ăsta e un fel de-a spune, că e o junglă acolo cu locurile de parcare, dar m-am descurcat onorabil și cu asta, povestesc cu altă ocazie). Nicio clipă nu mi-a fost teamă că ni se va întâmpla ceva sau nu voi reuși să conduc până acolo.
Sursa foto
Singurele urme de ușoară grijă vizavi de ajuns la destinație au ținut de trecerea prin punctele vamale, pentru că citisem tot felul de lucruri pe forumuri: că se stă mult la cozi, că se testează aleatoriu pentru detectarea celor infectați cu Covid-19, că iau la puricat toate actele etc. Rațional, știam că nu trebuia să întâmpin nicio dificultate – vaccinată sunt, actele le aveam cu totul în regulă; emoțional, însă, eram nesigură vizavi de această situație, pentru că nu mai ieșisem niciodată din țară singură cu copiii.
E, iată că soarta m-a obligat să fac și asta. După ce-am trecut prin punctul vamal Kulata (Bulgaria) – Promachonas (Grecia) la fel de ușor cum am ieșit din România, după ce-am ajuns, două ore mai târziu, la 17.10 (fix la 11 ore după ce plecasem din spatele blocului), cu bine la cazare, după ce m-am văzut cu mașina parcată în siguranță și cu bagajele urcate în cameră, mi-am zis că pot să fac orice. Chiar pot. Deci pot să-mi încep și vacanța singură, cu doi copii. Care, subit, deveniseră înapoi „mici”, pentru că le era și foame, voiau și înghețată, și la plajă, și la piscina de pe acoperiș, și aia, și aia…
Dar cum am reușit să țin lucrurile sub control și acolo o să povestesc data viitoare. Până atunci, câteva cuvinte: poți face orice-ți pui în minte. Dar trebuie să-ți dorești și să crezi.
Vezi aici cum arătam când am ajuns, în sfârșit…
No Comments