… sau mai emoțională? Oricum, îngrijorată. Pentru că, oricât de greu mi-e cu ei, parcă mai greu mi-e fără, când pleacă de-acasă mai mult de-un weekend. Mai ales când n-am nicio veste despre ei. Am rămas eu fără ocupații în viață, de mă frământ atât, sau e ceva absolut normal?
Stau aici, într-un tricou cu logo de super mamă pe piept și mă gândesc îngrijorată la copiii mei plecați în vacanță la bunici de aproape o săptămână, cu care nu mai apuc să vorbesc niciodată. Cu copiii, nu cu bunicii. Mă rog, „niciodată” e un fel de-a spune: adică nu vorbesc, nici pe departe, pe cât de des îmi doresc.
Că Tudor – singurul posesor de telefon dintre ei – ori nu răspunde, ori e cu nasu-n vreun joc și îmi răspunde prompt (din greșeală, probabil, în febra frecării touchscreen-ului), dar nu reușesc să scot de la el decât niște da-uri și nu-uri și tăceri lungi. În mod evident, e concentrat tot la joc, iar văicărelile mele se pierd printre pixeli. Iar de adulții din casă nu mă pot ajuta, că așa e cu foștii socri, nu prea au chef să vorbească cu tine la telefon.
Și de ce-ai vrea să vorbești cu copiii plecați în vacanță, ați întreba, nu?! Nu ți-e bine așa, fără stres, te trezești când vrei, te culci când termini treaba, nu mai „pune-te masă, strânge-te masă”, fără mofturi, fără dezordine, fără țipete și îmbrânceli, fără dus-luat de la școală, grădiniță, after, fotbal, parc, fără gătit, călcat, făcut paturi, spălat rufe, fără, fără fără… fără ei.
Dar pe tine, când erai plecată la bunici sau în tabără, te frecau părinții cu telefoane, să se asigure că n-ai mâncat mai multe înghețate decât e cazul sau că te-ai uns cu SPF? Nu, fraților, acum 30 de ani era cam imposibil, dar nici n-ai cum să compari vremurile idilice de atunci cu astea toxice de acum, când ți-e și teamă că mănâncă copilul ceva nespălat din vreun copac și ajunge la urgențe cu febră și vărsături, Doamne ferește!
Pe bune, nu sunt vreo panicoasă și simt o mare ușurare că n-am copiii acasă câteva zile și înțeleg multiplele beneficii pentru dezvoltarea copiilor pe care vacanțele la bunici le au – după cum am scris și aici – dar vreau să țin legătura cu ei, mă simt prea deconectată!
Mai ales că au plecat cu supărare și mă doare tare.
Ultima ceartă înainte de vacanță
În ultima zi dinainte de vacanță, Tudor a plecat la after-school cu două cuburi Rubik. Jucăria asta e pasiunea lui de câteva luni încoace: a primit un cub de la maică-mea la o sărbătoare, nu mai știu care, dar s-a apucat de el mai târziu, când a venit moda în gașca lui de prieteni de la after. L-a frecat și l-a desfăcut de l-a amețit de tot, iar când a ajuns la concluzia că e nefăcubil, i-a cerut lui taică-său să-i cumpere altul.
Ba pe unul, ba pe celălalt le-a purtat cu el, le-a pus bine și nu și-a mai adus aminte unde, le-a uitat prin mașină, pare că are cu ele un love-neglect relationship. Iar cea mai recentă fază cu potențial de conflict a fost fix atunci, când era pe picior de plecare în vacanță la bunici, iar eu m-am trezit să-l întreb unde îi sunt cuburile Rubik cu care plecase în rucsac la after, de dimineață.
– Mai am doar unul, pe unul l-am pierdut…
– Unde l-ai pierdut?!
– La after…
– Cum să îl pierzi la after, că e doar o cameră…
– Păi, când am plecat să mănânc prânzul, l-am lăsat pe masă, iar când m-am întors, nu mai era…
– Și n-ai semnalat asta doamnelor de pe etaj?!
– Nu…
– N-ai spus nimănui?!
– Nu…
Și de-aici am dat drumul spre mutra lui căzută unui șuvoi de reproșuri despre lucrurile de care nu are grijă, pe care le strică, le desface, le pierde, le dăruiește – da, are și aplecarea asta, să cumpere aprecierea prietenilor cu lucrurile pe care ei și le doresc de la el; a dat și bani de câteva ori, până am aflat și am avut o discuție despre asta.
„Nu-ți pasă de lucrurile tale! Ceri mereu jucării și nu le mai bagi în seamă după o vreme! Ai stricat toate Pilot-urile pe care ți-am cumpărat primăvara asta, ai pătat aproape toate tricourile și bluzele de școală cu cerneală! [mamelor, completați voi paranteza cu ce vă vine în minte pe subiect]”
El stătea și asculta, iar eu i le-am livrat pe toate adunate din amintiri. Nu era prima discuție de gen – că nu-i mai cumpăr, nu-i mai dau, nu-i mai fac pentru că strică, pierde sau dăruiește tot – dar a fost ultima discuție înainte să iasă pe ușă, iar eu să nu-l mai văd, să nu-l mai alin de atunci.
Plus că le pregătiserăm un desert pentru drum – ceea ce eu nu fac, dar era ultimul desert din pachetul de Moș Nicolae și știam că or să se bucure mult de el – da, ați citit bine, Moș Nicolae, cam în ritmul ăsta își consumă copiii mei dulciurile primite la ocazii (bine, asta nu înseamnă că n-au mâncat destule înghețate de când a venit primăvara) – și, de nervi, nu le-am mai dat nimic. Nici măcar lui Victor care stătea smerit, martor la discuție, fără vreo vină recentă.
I-am pedepsit la grămadă și acum mi se rupe inima, dar tot oscilez între „m-am luat de la un rahat” (mai ales că am scris celor de la after și cubul a fost găsit între timp, ba chiar cu toate fețele făcute complet) și „copilul are nevoie de o lecție care să-i folosească toată viața”, să nu rămână doar cu hainele de pe el; și alea pătate de Pilot.
Ce-am avut, ce-am pierdut și cum m-a transformat asta
Habar n-am ce mă irită cel mai tare în toată povestea asta. Când eram mică, maică-mea zicea, în situații similare, că-mi „bat joc” de eforturile, timpul, energia, bunăvoința, banii ei sau chiar de ea. Mi se părea o expresie atât de urâtă și de dureroasă prin faptul că presupunea că eu aș face ceva rău mamei mele intenționat. Efectiv, mi se rupea sufletul de copil când îmi reproșa așa ceva.
Când au început copiii mei să creeze situații din categoria asta, mi-am băgat adânc unghiile-n carne ca să mă abțin de la dat pe gură îngrozitorul „ți-ai bătut joc”, ca să nu-i zgudui sufletește. Le-am spus că nu e politicos, nu e corect să facă asta, nu e practic, eficient, util, le-am pus fapta în context, cu implicații pe termen scurt și lung, ca să-și dea seama singuri că au greșit. Și, recunosc, au fost dăți în care, până la urmă, mi-am argumentat singură că ce s-a întâmplat nu contează în marele aranjament al Universului. Și că sunt doar copii care se poartă ca niște copii, fără vreo intenție malefică.
Dar moștenirea mea emoțională îmi vorbește și despre altfel de cazuri, fără niciun strop de inocență copilărească implicată, cum ar fi acela al unui băiat, coleg de școală generală, pe care-l plăceam și care îmi desconsidera fățiș sentimentele. Și care nu scăpa nicio ocazie să mai obțină lucruri de la mine, tocmai pentru că-l plăceam și i le ofeream. Și mă simțeam bine că fac asta, cu speranțe tot mai mari la atenția lui.
Prada după care am suferit cel mai mult a fost o pereche de ochelari de soare cu lentile duble – din aceia și cu sticlă, și cu lentile colorate, cărora voiam să le pun dioptrii, că tocmai începusem să port ochelari de vedere. Erau ceva uau la vremea aceea, și eu îi cumpărasem din alt oraș, cu ceva economii.
Puștiul mi i-a cerut să-i încerce și dus a fost cu ei pe nas, pe bicicletă, lăsându-mă absolut uluită pe trotuar, fix unde mă și acostase în plimbarea lui. După câteva zile de rugăminți mi i-a aruncat înapoi – efectiv, i-a aruncat înspre mine, a trebuit să-i prind – iar unul dintre brațele ochelarilor era rupt. Nu i-am mai putut folosi. M-am simțit atât de trădată de băiatul pe care-l plăceam și-l valorizam atât.
Avem niște oameni dragi, cum procedăm?
Am crescut într-un adult care ține cu dinții de lucrurile materiale. Uneori, chiar în detrimentul legăturilor emoționale. M-am supărat mereu când am primit înapoi lucrurile împrumutate într-o stare mai puțin bună decât cea în care le-am dat. Am făcut mereu scandal când prietenii de familie „uitau” să returneze diverse, iar acum îmi dau seama că-mi păsa de lucrurile respective mai mult decât de ei. Dar, frate, n-aveam niciodată tava de fontă în casă când venea pofta de varză la cuptor; sau lada frigorifică atunci când aveam chef de un picnic.
Întotdeauna mi s-a părut o lipsă de respect să procedezi cum vrei cu lucrurile altuia, dar literatura de psihologie parcursă în ultimii ani mi-a dat de înțeles că nimeni n-are nimic cu tine când se poartă așa. Cărțile spun că, din contră, problemele sunt la ei, nu la tine, care stai și-ți aștepți tava de varză înapoi.
Dar ce să faci? Să cumperi mereu altă tavă de varză, alt televizor în locul celui stricat, alt cub Rubik în celui pierdut, alte haine de școală, să înlocuiești continuu lucrurile ca să dai dovadă de o continuă mărinimie și evoluție emoțională, gândindu-te „Lasă, că ei acum sunt fericiți și acceptați așa cum sunt: neglijenți, indiferenți, nepăsători…”?
Care e calea de mijloc pe care mi-o tot recomanda bunică-mea de m-a crescut? Că ea atât a zis: să țin mereu calea de mijloc, dar mai multe detalii nu mi-a dat, cel puțin nu pe această speță. Cum se descoperă zona de echilibru între atașamentul față de lucruri și cel față de oameni? Mai ales când oamenii aceștia sunt copiii tăi, soțul/soția?
No Comments