Dacă e să învăț un lucru de la fetele astea care se dau zâne în online și, în rest, sunt doar ele însele, acesta ar fi… nu, nu editare foto, că le am cu asta, ci lipsa de rușine. Să nu-mi pese că nu mai semăn virtual cu mine.
Stăteam la semafor și mi s-au lipit ochii de un panou cu o reclamă la ceva casă/website de pariuri featuring o tipă retușată până-n măduva oblicilor, care aproape nu mai existau. Era ca trasă prin inelul meu din liceu, care nu mă mai încape de mult. Pe deget, nu pe talie, ofc.
Nu mai amintesc de dimensiunile bustului, că mă roade și acum stomacul de invidie la gândul. Deci arăta fix ca prima mea păpușă Barbie – achiziționată în clasa a patra, când am vândut ceva de prin casă pentru așa comoară din străinătate (vorbim de 1991, totuși) – care nu mai avea capul original, dar, orișicât, la corp era demență.
Așa și fata de pe panou: visul oricărei femei și fantezia oricărui bărbat. Fix Barbie a mea era – bine, cu un cap mai frumos și mai potrivit. Se făcuse verde și eu blocam coloana la semafor, bălind la duduia despre care habar nu am la ce pariuri făcea reclamă, atât de tare m-a absorbit imaginea ei, c-am pierdut brand-ul din vedere și amintire. Dacă pățesc la fel toți cei care vizualizează panoul, atunci aia chiar că e o reclamă irosită.
Acum ceva timp, am scris despre tinerețile mele marcate de probleme alimentare și despre travaliul până la acceptarea imaginii de sine – vezi aici, dar textul de față nu e despre asta. Nu, de data asta vreau să lămuresc problema conflictului între identitatea de online sau de personaj într-o postură publică – cum e fata din reclama asta – și cea de muritor de rând, cu care poți să tragi de aceeași legătură de ceapă verde la supermarket.
Pe scurt și clar spus: „Frate, asta sigur nu arată ca în poză!”. Și dacă arată, e cam anormal. Din nou, ca Barbie a mea: mi s-a rupt inima când – la vremea la care păpușile în cauză deja deveniseră populare și la noi – am auzit într-o știre la televizor cum că n-ar putea exista ca persoană pentru că dimensiunile ei corporale sunt aberante și incompatibile cu viața. Pe de altă parte, am răsuflat ușurată: n-aveam de ce să mă mai stresez să aspir la ceva ce nu putea fi atins. În viață, cel puțin.
Un pic de amuzament: vrei să vezi exact cum ar arăta Barbie ca ființă umană? Atât la corp, cât și la chipul fără machiaj? Click aici. Cu plăcere.
Știința spune că nu pot exista. Dar cui îi pasă în social media?
Iată că, totuși, România s-a umplut de Barbie. De toate nuanțele de păr și ochi, cu chipuri perfecte, sâni mari, talie mică, dos generos și membre fusiforme. Dacă gândesc din perspectiva instructorului de fitness, aș estima că domnișoarele lucrează numai fesier și nu mănâncă nimic.
Iar pieptul, după posibilități: de la natură sau de la sala de operații. În niciun caz de la cea de fitness, că nu crește neam pectoralul atât, oricât ai pune pe bară, oricâte flotări și tracțiuni ai asuda. (Nu vreau să intru în teoria antrenamentului echilibrat, în dezvoltarea căpăcităților motrice, în nevoia unei condiții fizice pentru sănătate, în recomandări de nutriție, nu. Să zicem că-s tinere și nu le pasă decât de exterior, și fix despre asta discutăm azi.)
Iar chipul… oh, chipul: perfecțiunea! Ochi mari, buze cărnoase, nas mic, sprâncene stufoase, pomeți definiți, linia mandibulei fermă, toate parcă au o „față uniformă” (adică trasată la normă; norma de frumusețe, desigur).
Păpușile astea apar peste tot: în online, pe panouri publicitare, afișe, în reclame, deci par a trăi și chiar o fac bine merci. Unele produc și content de social media pe care comunități întregi îl găsesc „inspirațional”. Și endorsează produse, sugerează un stil de viață, iar imaginea lor ajunge să funcționeze ca reper sau chiar ca un obiectiv pentru fete care aspiră puternic să devină slabe (nu numai de înger). Cum eram și eu până să aflu că Barbie a mea n-ar sta în picioare în viața reală, că n-o ajută compoziția corporală.
Am lucrat mai mult de un deceniu în redacții de reviste de lifestyle, știu cu ce se mănâncă Photoshop-ul. Pardon, nu se mănâncă nimic niciodată, corect. Știu cum se umblă cu el, adică. Dar, pe vremea aia, Photoshop nu funcționa ca să transforme personaje în ceva cu totul nefuncțional.
Pe vremea mea, industria publicațiilor de lifestyle parcă avea o mare doză de bun simț în retușarea foto. Adică persoana (vedetă, ne-vedetă, cu toții suntem, până la urmă, vedete pentru familie și vecini dacă apărem la gazetă, corect?) trebuia să fie recognoscibilă și, mai ales, plauzibilă.
Editare, editare, dar să fie cumpătare!
Eu însămi mi-am îndreptat nasul adeseori în poze – că îl vedeam strâmb, iar lumea zicea că n-am nicio problemă, e doar în capul meu! Atunci, să fie bine și în capul meu, dacă tot n-am nicio problemă în fața lor, iar în fața mea cunosc Photoshop. It’s a win-win, corect?
Mi-am mai augmentat (eee, sună profi, nu?) și eu în poze părul, buzele, uneori și sânii că, na, fie unghiul, fie lumina, fie îmbrăcămintea nu m-au ajutat să obțin imaginea dorită. Mi-am mai scos și eu un coș, am completat oja pe unghii, am șters riduri de oboseală și am netezit gușa de la poziția înghesuită. Am apropiat ochii depărtați de obiectivul wide și mi-am mai scurtat picioarele alungite de modul tall al telefonului mobil.
Am umblat la lumină, nuanțe, contraste, umbre, claritate, am schimbat fundaluri, am șters detalii deranjante precum prize, cabluri, oameni, brand-uri de pe diverse articole din cadru. M-am machiat în aplicații și am estompat machiajul când era prea mult de la mine însămi, am umblat la culoarea tenului ca s-o egalizez cu cea a corpului, am eliminat fire răzlețe de păr și mi-am îndreptat umerii în pozele pentru care am stat prea cocoșată.
Am făcut nenumărate în Photoshop și-n aplicații de editare ca să arăt în poze așa cum mă văd eu în oglindă și în capul meu, dar tot am rămas plauzibilă și corespunzătoare.
Și tot mă întâlnesc în viața reală cu oameni care m-au descoperit și urmărit ceva timp înainte în online și care-mi comunică (parcă surprinși): „Arăți mai bine în realitate!”. Ce pot să spun? Că sper să nu mă fi editat eu însămi prost în poze. A, da: și că mulțumesc lui Dumnezeu că-mi dă puterea să fac toate eforturile ca să arăt așa – dacă tot consideră publicul că e bine.
De ce să arăți ca altcineva, când poți arăta ca cea mai bună versiune a ta?
„Vinde visuri, nu produse sau servicii!”, își sfătuia Ana Maria Morodan colegiide breaslă (aka influencerii) de la microfonul Content Creators Conference acum vreo două săptămâni, vorbind despre tendințele lui 2021 în crearea de conținut pentru social media. (Nu discut reacțiile stârnite de discursul său, puteți citi și singuri comentariile aici.)
Să prezentăm publicului o „realitate frumoasă” – exarcebat de frumoasă, dacă e să ne luăm după standardele de stil de viață din postările domnișoarei Morodan; să-i dăm ceva la care să viseze; să-l îndemnăm să creadă, dom’le, în zâne și magie, să mai lase realitatea asta de căcat, că 2020 chiar a exagerat și ne-a terminat! Să îndemnăm lumea la optimism, pozitivism, că nu vrea publicul să vadă ce greu ne e și nouă, ăstora care ne dăm „formatori de opinie”!
OK, I’m! Și mie-mi place cu paiete și sclipici, poze colorate și fețe retușate. Dar decent, frate; nu ne distanțăm de partea pozitivă a realității! Doar că multe influen… ăăă, hai, persoane care influențează comunități (ca să nu se supere nimeni) au pierdut de mult simțul plauzibilului.
Persoane care procedează fix în ideea îndemnului lui Morodan, ducându-l la extrem în direcția reconfigurării aspectului facial și corporal. Un fel de „credeți în păpușile Barbie, aspirați și inspirați să ajungeți ca ele!”, cu mare priză la un public destul de extins: adolescente și tinere instabile emoțional, cu probleme de imagine de sine, precum și femei incomplet maturizate și cu un sistem de valori total eronat pentru tot ceea ce le definește (în afară de aspect, că pe ăsta îl rezolvă după preferințe): vârstă, statut social, familial, profesional.
1. De ce se chinuie să arate ca o Barbie în fotografie când ea, în realitate, este atât de departe de acel ideal? Adică, pe bune, nu i-e jenă că răbufnește vreunul la prima întâlnire: „Parcă erai mai bună în poze!”, a? Sau că fac vecinii – care-o urmăresc pe Insta – mișto de ea? N-am să înțeleg în veci cum să ai o față pe social media și cu alta să mergi la piață. Sau, whatever, la mall, presupunând că „piață” e un concept prea remote.
2. De ce nu încearcă să-si însănătoșească stilul de viață (hai, că știm cu toatele acum ce trebuie să facem, am citit despre mâncare sănătoasă, sport, somn, detoxificare, destresare etc.) ca să se apropie de obiectiv, dacă tot tânjește atât: un corp mai suplu, un ten mai curat și mai luminos, un păr mai frumos etc.?
Poate nu știe secretul: cu un stil de viață echilibrat vin și o liniște interioară, o stare de acceptare și iubire pentru corpul propriu, cu toate formele sale, iar asta nu exclude nicicum dorința de a-l aduce la și a-l păstra în cea mai bună versiune a sa. Cum ar veni, îți faci propria versiune de Barbie cu materialul clientului.
3. De ce vor toate să arate fix la fel în fotografii? Social media ar fi trebuit să fie un triumf al personalității și diversității, să vină fiecare cu ce are mai bun, mai de arătat, mai de lăudat. Să te uiți dreapta – să te inspiri; să te uiți stânga – să mai respiri niște invidie, admirație, amuzament, chiar educație..
N-ai de unde. Ți-e și jenă să mai arunci un scroll în afara bulei tale de rude, foști colegi, mămici, niște cunoștințe acolo, oameni normali, diverși și cu principii, că ajungi să te simți cea mai nasoală de pe scară, deși, în sufletul tău, poți pune pariu că niciuna dintre domnișoarele cu poze frumoase n-a muncit la versiunea ei din realitate nici o zecime față de tine.
No Comments