Presa noastră se duce în cap și poporu-i ia exemplul. Nu zic vreo noutate, nu? Și, cu toate astea, de ce ar mai putea fi un subiect de articol? Pentru că: 1) fiind jurnalist de profesie, format în vremurile în care ne închinam la presa quality, mă doare de fiecare dată când descopăr un exemplu surprinzător de publicație care probează această realitate; 2) de data asta, am simțit exemplul pe pielea mea. Este vorba despre un articol care vorbește despre mame singure și tați singuri.
Zilele trecute îmi scrie pe messenger o jurnalistă, fostă colegă din vremurile mele de scriitoare la reviste. Mă roagă să-i dau un punct de vedere pentru un articol la care lucrează. Redau conversația:
– Caut o mamă singură pentru o declarație într-un articol despre mame singure vs tați singuri.
– În ce sens? Care e unghiul de abordare? Sau dă-mi să citesc contextul.
– O mamă singură care crede că mamele singure sunt prost văzute de societate, că e musai să se ocupe perfect de copii, să nu întârzie la ședințe, copiii să fie bine spălați, educați etc., pe când un tată singur, deși nu știe să le facă pe toate astea, că nu e treaba lui, că nu a fost crescut pentru asta, e văzut ca un erou prin simplul fapt că și-a asumat rolul de părinte singur.
– A, nu mă identific cu atitudinea asta. Serios. Nu am încrâncenarea asta în mine. Fac ce pot.
– Păi, tu faci ce poți, dar asta se traduce cu „nu pot totul”. Ai avut experiențe să-ți spună lumea că nu te descurci singură?
(Aici am râs mult în sinea-mi, mai ales rememorând ultimul an din viața mea și a copiilor mei.)
– Nu. Mie?! Poate ai uitat cu cine vorbești și ce imagine proiectez. Fără aroganță. (Și nu, nu consider că mi-am „permis prea multe”; femeia mă cunoaște mult timp, încă de dinainte să mă mărit, știe cu cine are de-a face.)
– E.. 😊 întrebam și eu…
– Nu, și de asta nici nu-mi bat capul cu considerații de gen. Îmi văd de treaba mea.
– Da, din punctul ăsta de vedere ești foarte tare!
– Mulțumesc. Poate ăsta ar trebui să fie unghiul de abordare (al articolului). Mamele singure știu că pot și îi înțeleg și pe tații singuri.
– Fără dureri de cap! Dar restul? Babele? Vecinii, societatea, restul nu văd lucrurile așa!
– Care babe, care vecini? Eu n-am. Poate ar trebui să schimbăm mentalități, nu să le alimentăm. Și nici nu-mi pasă despre cine ce crede. Actually, am reușit să schimb niște păreri prin felul meu de-a fi. Femeilor doar le este teamă să aibă curaj. Că ele au, dar le e teamă să-l manifeste. Dacă l-ar manifesta, unda de șoc ar schimba mentalități.
– Te bag în articol cu asta?
– 😊😊 Dacă insiști…
Și aia a fost. Eu mulțumită că mi-am spus părerea sinceră, ea – am presupus eu – mulțumită că a primit o părere care ieșea din linia stereotipiilor cu care articolul, teoretic, jongla. Adică, eu, în vremurile când făceam materiale de presă cu oameni obișnuiți – tot felul de povești, reportaje, mini-sondaje din acestea – mă bucuram ca în dimineața de Crăciun când descopeream vreo declarație surprinzătoare la sursele mele, vorbe de oameni autentici și asumați, chiar dacă erau împotriva curentului sau mentalităților.
O sursă nedemnă de luat în calcul sau un calcul făcut pentru alte (re)surse?
La vreo două zile văzui articolul prin Feed-ul de Facebook, distribuit de o prietenă divorțată, iar din descrierea la postare am dedus că și ea contribuise cu declarații pentru construirea lui. Am dat click să-l citesc; mai degrabă, să descopăr contextul în care vorbele mele au fost încadrate, eram tare curioasă cum a reușit fosta mea colega să integreze ce spusesem eu pe lângă restul de atitudini contrare. Articolul este de pe website-ul Totul despre Mame și îl găsești aici.
După cum probabil ai observat, nu este nici urmă de vorbă de-ale mele pe-acolo. Nimic. Nici vreo altă părere similară alei mele, venită de la vreo mamă. Nu. Articolul este un tablou perfect al comunității românești cu mentalitate de anii ’90 din orașele de provincie, în care mama e vinovată pentru dezbinarea familiei și blamată după divorț, oricâte eforturi ar face, iar tații singuri sunt idealizați. Iar un psiholog susține (în sensul de a proba, nu de a aproba) toate astea cu informație de specialitate, explicând de unde vin aceste prejudecăți.
Ironic este că bărbații citați în articol se exprimă în linie cu punctul meu de vedere din discuția cu fosta mea colegă. Ei sunt cei înțelegători, dar ai putea zice: „Da, normal, dacă lor societatea nu le face zile fripte din cauza statusului de părinte singur, nu au de-a face și cu acest stres, normal că sunt mai relaxați!”.
Însă, cred că este vorba – în cazul bărbaților normali la cap și responsabili, desigur – despre faptul că se concentrează mai mult pe emoțiile lor și pe ce au de făcut (așa cum fac ei, câte un lucru pe rând, că suferă grav cu atenția distributivă, față de femei, care fac performanță în domeniul ăsta) decât să-și irosească energia privind și blamând în toate părțile.
Doamne ferește, nu iau partea nimănui. Însă am observat că, adeseori, noi, femeile, ne lăsăm copleșite de suferințe doar de dragul de a suferi, în loc să ne adunăm forțele pentru bătăliile care contează. O fi unul dintre mecanismele care ne-au plasat în centrul șicanelor societății, poate. Știi cum se zice: dacă tu nu te porți frumos cu tine, cum să te aștepți să se poarte ceilalți?! „Ceilalți” sunt societatea. Tu decizi cum se poartă societatea cu tine. Tu decizi cum filtrezi mesajele care vin dinspre societate.
Revenind la subiectul de față: este evident că m-a supărat absența declarațiilor mele din articolul respectiv. Nu că, dragă Doamne, nu-mi mai apare numele și pe-acolo (dacă mai are cineva nevoie să se convingă că numele meu e în multe locuri pe Internetul ăsta, să dea un Google, e suficient); ci că presa a mai ratat o șansă de a-și face treaba ca lumea. (La fel cum s-a întâmplat și aici, când am vorbit la Aleph News, dar au feștelit-o dintr-un alt punct de vedere.)
Ce am învățat eu la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (secția Jurnalism, să fie clar)?
1. Că trebuie să găsești „știrea”. Or care e știrea în a pune accentul pe mentalitatea învechită că mamelor singure li se cere imposibilul, iar tații singuri sunt un fel de „super eroi”? Repet termenul „mentalitate”. Nu e nicio știre aici, prin însăși definiția cuvântului. A, singura chestie inovativă mi s-a părut părerea acelui specialist care spune: „Însă ceea ce putem aduce la un numitor comun în creșterea copiilor noștri este gradul de autonomie și disponibilitatea de a găsi situațiii și de a se adapta la momente diferite ale traseului lor în viață. În concret, hai, să-i ajutăm pe copiii noștri să se gospodărească singuri, (…), să le creștem autonomia natural (…). Și dacă ducem aducem anumite activități în zona unisex, fără să anulăm niciun gen, cred că tinerii vor crește cu o sumă de însușiri și de posibilități de a se descurca în viață, chiar și în postura de părinte singur”. Dar atât, fără să arăți exemplare clare de oameni care fac asta, să dai o speranță cititorului că se poate.
2. Că trebuie să informezi cât mai complet. Iar asta înseamnă să prezinți toate opiniile pe care le-ai aflat în cercetarea ta pe subiect. Publicația, prin vocea jurnalistului, relatează. Publicul este cel care primește, analizează și interpretează în cheie proprie informațiile. Cu cât relatarea de presă este mai cuprinzătoare ca puncte de vedere, cu atât cititorul dispune de o gamă mai largă de informație pe baza căreia să facă analiza proprie și să rămână cu o idee care să-l ajute în viitor. Pentru că…
3. …presa nu este doar despre informare și distracție, ci și despre educarea publicului. Or, dacă tu prezinți subiectul într-un mod dezechilibrat, într-o rână, ca să fie mai familiar, mai plăcut, mai citibil, mai digerabil, mai vandabil, mai ușor de primit de public, mai aprobat de societate, implicit mai iubit de Google și de agențiile de media buying, asta nu se mai cheamă educație, se cheamă… ipocrizie, ca să nu-i spun mai urât.
În cazul de față, ipocrizie atât în dorința ta de a compătimi mamele singure prin articolul respectiv, cât și în dorința de a te erija într-o instituție de presă de elită care militează pentru susținerea atitudinilor de dezvoltare personală în „celula” familiei românești contemporane.
Sincer, mie asta mi s-a părut website-ul Totul despre Mame până la momentul acestei întâmplări: că se vrea a fi o voce de presă care să educe publicul și să schimbe mentalități în ariile pe care se întinde cu relatările: familie și parenting. E, uite că, de data asta, Totul despre Mame n-a scris totul despre mame în acest articol, pentru că vorbele mele au căzut la montaj.
În loc să le plângi pe sărmanele mame blamate de societate, nu vrei tu să-ți asumi rolul de formator de opinie publică și să încerci să prezinți și o altă versiune a situației? Nu doar cea teoretică, enunțată de specialist și citată de mine mai sus, ci și cea concretă, expusă de una dintre sursele tale?
Dacă aveai resursele să faci un sondaj la nivel național, câte mame singure s-ar fi poziționat la fel ca mine? Poate atunci ai fi schimbat de tot unghiul de abordare al articolului, poate ar fi fost ceva de genul „Româncele, tot mai curajoase: singure cresc și copii, singure ridică și mașina pe cric, să-i schimbe roata” – mă exprim simplist, desigur, dar ca idee.
Cum spuneam eu în discuția cu fosta mea colegă, „unda de șoc”? E, Totul despre Mame a avut șansa la unda de șoc care ar fi scuturat un pic publicul și i-ar fi limpezit un pic perspectiva asupra vremurilor în care trăim, dar a ignorat-o complet. Ca de obicei, un studiu demonstrează ceea ce-și propune autorul să demonstreze.
No Comments