Minune mare după ce am încercat jocurile de cooperare!

Nu știu pe la ații cum e, dar la noi, 90% dintre serile cu jocuri de societate se lasă cu niște momente tare… agitate. De câte ori n-am căutat zaruri și pioni pe sub canapea… cam așa e când se supără „lumea”! (a se citi „copiii”, desigur…)

Ca de obicei, pregătim terenul pentru o seară de jocuri:

• Eliberăm masa mare din bucătărie;
• Dăm la o parte orice alte distracții, ca să ne concentrăm la joc;
• Ne luăm aproape sticlele cu apă;
• Punem jocul sau cărțile de joc pe masă și, înainte de a face orice altă mișcare…
• Îl pregătim pe Victor pentru ce va urma. Adică ceva ce sună cam așa:

„Victor, dar nu te superi de data asta, da?”

„Nu mă supăr!”

„Chiar dacă pierzi, nu te superi, da?”

„Nu mă supăăăr!” (deja un pic iritat…)

„Dar știi că așa zici de fiecare dată și mereu te superi!”

„Nu mă supăăăăr! Hai, să jucăăăm!”

Astfel încât, de multe ori am impresia că cel de-al doilea născut al meu începe jocul gata supărat. Câteva runde de dat cu zarul/cu cartea/cu ce se dă în jocul respectiv stă liniștit, urmează regulile, e interesat de evoluția jocului.

Asta pentru că jocul e la început și nu s-a detașat nimeni dintre noi în cursa pentru „premiu” (care, de cele mai multe ori, nici nu există, în afară de a câștiga doar de dragul a-și scoate ochii cu asta unul altuia; n-avem nici măcar o evidență de palmares a membrilor familiei, nimic care să justifice vreo mare supărare sau mare triumf).

Și, deodată, nu numai că i se-ntunecă privirea și rupe liniștea și concentrarea tuturor cu un „nu mai joc!” frustrat strigat, dar mai și întoarce tabla de joc cu fundu-n sus sau face vânzoleală între cărțile de joc, să fie sigur că, dacă nu mai joacă el, nu mai joacă nimeni. Ba, dacă e enervat rău, te poți trezi chiar și plesnit, ciupit sau înjurat cu un „tâmpitule!”, vorba lui urâtă preferată sezonul acesta.

Rareori, eu și frate-său, fii-meu cel mare, putem reconstitui aranjamentul pieselor ca să continuăm în doi. Dar mai des se întâmplă ca lui Tudor să i se facă lehamite de fazele astea și să abandoneze și el jocul. Iar seara în familie e stricată.

O mare păcăleală: creierul crede că pierzi în viața reală

Habar n-am de ce reacționează așa Victor la jocuri, că nici eu, nici taică-său nu suntem competitivi în situații din astea. Și-am avut ocazia să observ asta în nenumărate seri de jocuri cu prietenii. OK, mă bucur când câștig, chiar într-un mod absolut lipsit de modestie (și de maturitate, uneori), dar nu mi se zdruncină Universul când pierd, nu-mi iau jucăriile și plec. Sunt doar jocuri, nu înseamnă nimic.

A, normal, jocurile de societate pot fi convertite în rapoarte de putere între partenerii de joc și în apăsat butoane emoționale, dar se presupune că oamenii aceștia îți sunt prieteni, nu? Și că v-ați hotărât să faceți asta pentru niște timp petrecut împreună într-un mod plăcut, nu? Comportamentul competitorului ar zice că nu.

Citeam de curând că facem urât la jocuri nu din cauza emoțiilor, ci din cauza creierului, care nu distinge, de fapt, între joc și realitate. Pe scurt, argumenta articolul online – pe care îl poți găsi aici -, pierderile pe care le suferim într-un joc sunt procesate de creierul nostru drept „pierderi” în viața reală.

„Neuroștiința modernă a scos la iveală că simplul fapt de a te gândi la situații închipuite activează aceleași zone din creier ca situațiile în sine în viața reală. Așadar, când ai de plătit 2.000 de dolari cuiva într-un joc, creierul tău chiar se confruntă cu un sentiment de pierdere”, spune în articolul menționat o sursă specializată din cadrul Institutului Semel pentru Neuroștiință și Comportamente Umane de la Universitatea din California.

Aceste emoții sunt, de fapt, rezultatul unor reacții chimice care scad secreția de dopamină, neurotransmițătorul care ne face să ne simțim bine, cum se întâmplă când mâncăm ceva bun, când facem sex sau când suntem lăudați pentru ceva.

Bineînțeles, există și cealaltă față a monedei, în care dopamina ne inundă când avem satisfacții într-un joc. Din fericire, însă, nu trebuie să câștigăm neapărat jocul pentru a ne simți în al nouălea cer pe bază de dopamină. Aceleași cercetări pe creierul omenesc au arătat că lucrul în echipă și fraternizarea pentru a ajunge la un rezultat comun generează același tip de secreție satisfăcătoare.

Așadar, ca să te simți bine într-un joc, nu trebuie neapărat să-l câștigi. Ci să transformi adversarii în coechipieri. Bineînțeles, trebuie ca și jocul în sine să permită asta, pentru că mare parte dintre ele sunt create fix pentru a stimula competiția, din păcate.

Jocurile de cooperare: o idee foarte tare!

Normal că tot ce v-am povestit mai sus au creat un teren propice pentru propunerea pe care am primit-o de curând: să testăm jocurile de cooperare Sunny Games. Cooperare? Hell, yes! Give me some! Adică am primit-o cu brațele deschise și c-un „slavă Domnului!”, ca să vedem dacă se mai supără Victorașul într-un joc din ăsta.

• 

• 

Vorbim despre un concept de joc super nou, atât în România, cât și în lume, care dezvoltă spiritul de echipă și învață participanții (a se citi „copiii”, că ăsta e stresul tuturor părinților, dar pot juca toate generațiile din casă) să colaboreze și să descopere strategia cea mai bună pentru a „câștiga” jocul împreună. Mă rog, sau să-l piardă împreună, cum ni s-a întâmplat nouă în primă instanță, până ne-am pus mintea la contribuție și am schimbat strategia de joc.

Am ales două jocuri din oferta Sunny Games: „Ușa Secretă” și „Castele de Nisip” – mi s-au părut potrivite pentru vârstele (7 și aproape 5 ani) și interesele băieților mei. Iată o scurtă descriere oficială a fiecăruia:

UȘA SECRETĂ

„Noaptea trecută, hoții au intrat în casă. Ei au luat trei obiecte de valoare și le-au ascuns în spatele ușii secrete. La miezul nopții, ei se vor întoarce pentru a-și aduna prada. Noi suntem echipa de detectivi și avem sarcina de a preveni furtul!”

Încercăm să aflăm ce obiecte de valoare doresc să fure hoții. Dacă reușim înainte să bată ceasul ora 12, îi putem păcăli. Este un joc de memorie captivant. Este important să știm ce obiecte de valoare sunt și unde. Copiii se ajută unii pe alții să își amintească ce au descoperit.

CASTELE DE NISIP

„La plajă este locul perfect pentru a construi castele de nisip frumoase!  Vom reuși să terminăm castelele înainte să le dărâme valurile?  Este un joc de strategie captivant pentru mai multe vârste. Jocul ademenește jucătorii să completeze cu propriile lor variante de joc.”

CE E SUPER TARE: Practic, instrucțiunile printate cu care vin jocurile îți dau doar niște reguli de folosit piesele, însă felul în care este construită „acțiunea” jocului în sine te încurajează să cauți ajutor la ceilalți participanți pentru a salva situația. De aici absoluta nevoie de cooperare dintre jucători!

Dacă e fiecare pe „barba” lui, cum se zice, ca la jocurile clasice, de competiție, nu reușești să construiești niciun castel de nisip sau să salvezi vreun obiect de valoare – vezi cazul jocurilor alese de noi. Și n-ai parte nici de satisfacția lucrului în echipă și fraternizării cu ceilalți, și nici de satisfacția câștigului de la final.

CE MAI E SUPER TARE: Dat fiind că pot participa jucători de toate vârstele, și strategiile se diversifică, pentru că fiecare își aduce contribuția pe baza experienței de viață pe care o are și a modului de a gândi și de a tranșa o situație.

Așadar, dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul un „câștig” individual și în jocurile de genul acesta, ar fi satisfacția aportului bine gândit când ne punem mintea la contribuție pentru o strategie comună. Iar pentru copii, momentele de genul acesta pot fi relevatoare în dezvoltarea lor cognitivă.

Victoraș în joc: de la „tăuraș” la „băiețaș”

A, vreți să știți dacă fii-meu ăla mic s-a mai supărat și de data asta? Da, ne-a făcut praf tabla de „Castele de Nisip” după câteva minute de dat cu zarul și de primit doar grămezi de nisip (pe când eu și frate-său primeam și lopeți, și găleți, o bogăție, ce să mai…).

Aici a fost vina mea, că nu explicasem în totalitate ce avem de urmărit prin acest joc, le citisem doar ce face fiecare piesă de pe foaia cu instrucțiuni. Dar când a înțeles că numai împreună putem construi castelele și numai împreună putem opri valurile să ni le strice, atunci Victor a acceptat să se întoarcă la masă și s-o luăm de la capăt.

Să fi văzut bucurie pe el când mai primea câte-o grămadă de nisip și o putea împerechea cu o lopată și-o găleată de la noi, ca să obțină o piesă pentru construit castel sau un zid de apărare! Ca în reclama aia: de neprețuit!

Știu că nu înțelegeți despre ce vorbesc, că nu cunoașteți jocul, dar credeți-mă pe cuvânt de bucuria (și de spiritul de cooperare ale) lui Victor după ce i-am povestit strategia de lucru în echipă.

A, bine, dacă v-a încântat povestea mea, puteți și voi să cunoașteți jocul: îl puteți comanda de aici. Unde găsiți și restul gamei de jocuri Sunny Games, că, poate, aveți fete, interesate de prințese și animăluțe, nu ca mine.

Am pentru voi un cod de discount de 25% reducere valabil până la 30 noiembrie: „GI25” – trebuie să îl introduceți când faceți comanda (fără ghilimele, desigur).

Și jucați-vă împreună! Nu unul împotriva celuilalt! E un exercițiu bun pentru viață, în general.