2017 a fost un an dureros… de frumos!

Dac-aş putea să pun faţă-n faţă o hologramă a mea de la-nceputul lui 2017 şi una de la final, nu cred că s-ar recunoaşte reciproc. Anul trecut m-a schimbat non-stop!

Chinezii spun că, o dată la 12 ani, e anul tău. Mă rog, „al tău”… al fiecăruia. Anul în care-ţi ies toate, şi muncite, şi nemuncite, anul în care „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă” nu mai e valabil, că poţi sta pe fund şi tot ţi se umpu traistele de nu le mai poţi duce, trebuie să-ţi iei o maşină mai bună, mai mare, mai frumoasă care să te ajute. Şi-ţi iei, că ai de unde, doar e anul tău.

Mna, eu chiar am muncit şi nici maşină nouă nu mi-am luat anul trecut – bărbatu-meu şi-a luat, eu doar am primit-o p-aia veche, în care trebuie să mai bag şi benzină acu’ – dar a fost un an incredibil pentru mine, cu un randament fantastic, nu mi l-aş fi imaginat aşa nici în ruptul capului la început. Nici nu mai ştiu ce mi-am dorit pentru el – parcă era ceva cu „să zâmbesc mai mult”, ţin minte c-am postat pe Facebook în sensul ăsta, într-un moment de slăbiciune, dar nu reuşesc să-mi amintesc mai multe despre – însă felul în care s-au desfăşurat lucrurile a fost atât de mişto, încât nici nu mai contează.

2017 a fost pentru mine un an dureros de bun, adică am făcut lucruri care m-au lovit ori  fizic, ori sufleteşte, dar care au venit la pachet cu satisfacţii imense; au fost lucruri rămase drept momente cheie în istoria evoluţiei mele de anul trecut şi, mai mult ca sigur, îmi vor reveni în amintire prin ecourile minunate din viitor.

A fost un fel de an „pain & pleasure”, pe gustul personalităţii mele agitate, un an care m-a durut rău, dar pe care l-am iubit pentru cât şi cum m-a îmbogăţit:

• Am suferit amar cu aparat dentar.

La începutul lui februarie se fac 12 luni de sârme-n gură, de muşcături de buze, afte şi mâncat (mai) cu grijă. Primele săptămâni au fost crunte pentru apucata de mine, care obişnuia să muşte din mere „ca un cal”, după vorba maică-mii – adică smucit şi apăsat; mda… n-am mai putut după aia nici să mestec o alună, darămite…

La scurt timp, însă, am început să văd efectele care-au balansat durerea: am slăbit de la mâncatul diferit (chiar lipsă ori pasat, ca pentru bebeluşi, în primele săptămâni cu aparat – terminase Victor cu asta şi mă apucasem eu) şi, normal, au început să se aranjeze dinţii. Că aşa mi-am dorit toată viaţa: dacă tot sunt gură slobodă, măcar să fiu cu toată gura, fără să-mi fie ruşine de ea, nu? Dacă te interesează mai mult subiectul şi vrei impresii la cald, citeşte aici pe larg despre această experienţă.

• M-am perpelit seară de seară cu câte-o febră musculară.

Mă rog, asta-i ca să iasă rima, dar e 90% adevărat: 2017 a fost aproximativ o febră musculară continuă, de la prima clasă de BodyCombat la care am călcat vreodată, pe 18 ianuarie, trecând prin săptămânile de vară în care numărul de antrenamente ajunsese să-l depăşească pe cel de zile – că, uneori, făceam unul dimineaţa şi-unul seara – continuând cu minunata, dar apriga campanie „Picioare de podium” care a inclus opt sesiuni killer de sport şi terminând cu „Aerobic Athletic Course” – cursul de instructor de fitness pe care l-am absolvit înainte de Crăciun. În 2017 am încercat atâtea antrenamente cum n-am făcut-o în cei 35 de ani de dinainte!

De fapt, cred că tot anul a fost un continuu antrenament pentru curs, mai ales un antrenament la mansardă, ca să-mi poată intra în cap că pot face asta şi-o pot termina cu bine. Am avut momente în care simţeam că-mi cad picioarele din şolduri de la fandări; în care credeam că nu mă mai ridic din flotare sau că după burpee-ul ăsta o să mă-prăbuşesc pe burtă fix acolo şi-o s-adorm direct, fără să-mi pese că mai avem o oră de repetat coregrafiile la step, la sol, poziţiile de stretching, de core…

„Şi? Unde o să predai? Când venim la tine la clase?” – fraţilor, sunt extrem de flatată de întrebări, dar nu ştiu. Nu mă ia nimeni aşa, „de pe stradă”, doar cu diploma asta în buzunar, cu atât mai puţin World Class-ul, deşi la şcoala lor de instructori am învăţat. Or să mai fie nişte specializări în curând şi mai vedem… Între timp, din fiecare antrenament la care particip, tot client, fur câte ceva despre tehnicile de predare, dat fiind că acum văd procesul cu alţi ochi. Cred că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, aşa că nu mă grăbesc; dar sunt într-o aşteptare activă, nu lenevesc.

• Am mai umblat şi la faţadă şi-am recunoscut fără tăgadă!

Vorbesc despre mărirea de buze cu acid hialuronic – a treia din viaţa mea şi cea mai de succes de până acum; vezi aici întreaga poveste a acestei experienţe care mi-a schimbat mult modul în care văd lumea – în mare parte, pentru că sunt ferm convinsă că şi lumea mă vede altfel pe mine de când am intrat în acest proces de schimbare. Cel puţin, eu mă văd altfel şi-mi convine.

Şi, dacă tot am prins ocazia, răspund întrebărilor de genul „Şi-a făcut ceva la faţă?” care mi-au ajuns la urechi: nu, nimic. Nici la pomeţi, nici la maxilar, nici în altă parte, doar la buze, treabă pe care am stabilit-o deja. Restul e sport, aparat dentar (care mi-a schimbat niţel fizionomia) şi – mai degrabă, cred eu – machiaj cu cap. Dar reiau o afirmaţie pe care-am făcut-o de multe ori: nişte buze lucrate ca lumea pot schimba incredibil un chip – totul ţine de bunul simţ al pacientei şi de mâna minunată a medicului.

• M-a durut demisia, dar sunt acum în plata mea!

După 12 ani de presă de lifestyle – dintre care ultimii patru au fost on & off de-acasă, în tandem cu puericultura – mi-am dat seama că nu mă mai reprezintă treaba asta şi, sincer, nici nu mai aveam timp de ea cum trebuie. Am avut colaborări pe partea de blog şi Social Media în 2017 cât în toţi anii mei de online adunaţi, nu puteam să mă întorc la birou la program de opt ore dedicate revistei, iar scriitură pentru proiectele mele personale să fac printre picături.

Mă rog, nici nu era corect. Nici sănătos pentru genunchii mei, care s-au înţepenit după primele două ore de stat pe scaun. Mi s-a părut tragic, aşa c-am rupt pisica-n două, cu toată părerea de rău pentru despărţirea – de data asta definitivă – de oamenii alături de care am muncit din 2010. Eh, lasă, ne mai vedem noi prin oraş, bine că meseria asta presupune ieşiri multe.

Ce să zic… nu mi-am dorit niciodată să fiu „patroană”, am preferat mereu să-mi dea alţii banii la timp şi să-mi plătească taxele la stat, să nu-mi bat capul cu legislaţia şi autorităţile, dar cred că viaţa m-a adus aici pentru un motiv întemeiat… chiar dacă pe 2017 cu datorii l-am încheiat. Eu tot am spus că anul trecut a fost, în mare parte, dureros.

• Mi s-a rupt sufletul când mi-am tăiat părul…?

Dintre toate transformările mele din 2017, cred că asta a scos cel mai bun raport satisfacţie versus durere; e o statistică personală pe care puţine femei ar estima-o atunci când le-ar trece fugar prin minte – foooarte fugar, să nu cumva, Doamne fereşte!, să prindă gândul şi să dea roade – să se tundă atât de mult.

„Ce bine te prinde! Îţi stă mult mai bine aşa! Ce curaj ai avut! etc.” – m-am umplut de complimente, mulţumesc frumos, dar am recunoscut tuturor c-am mai trecut prin asta în viaţă de încă două ori – ba chiar la modul şi mai radical – aşa că ştiam cum o s-arăt la final; n-a fost niciun risc, niciun act de curaj special.

Mi se pare că noua tunsoare mă face mai fresh, dă mai bine cu imaginea de fitness instructor wannabe, sunt mai aerodinamică, nu mă mai trage coada aia greoaie înapoi. Şi ăsta-i feeling-ul cu care vreau să mă infuzez cât mai mult în 2018, de la care aştept provocările puhoi.

Cât despre culoare, să mi-o schimb o dată la câţiva ani îmi pare un act atât de firesc pentru împrospătarea stilului, încât n-aş mai insista pe subiect; mai spun doar c-am vrut să-i mai dau părului o şansă la viaţă, că l-am omorât cu decoloratul şi uscatul la sală în ultimii doi ani şi jumătate. Aşa că am rămas doar la un vopsit regulat într-o nuanţă apropiată de cea naturală cu speranţa că, Doamne-ajută, în maxim un an scap şi de această cheltuială.

Sunt extrem de curioasă ce-aduce Anul Nou la masă!

Apropo de asta şi de aplecarea mea puternică spre tot ce-nseamnă astrologie, clarviziune şi tentative de privit în viitor – vezi aici cum a marcat pasiunea asta naşterea copiilor mei – am fost la „prezicătoare”. Mă rog, era o doamnă cu ceva însuşiri emoţionale şi energetice speciale la unul dintre evenimentele la care-am ajuns în toamnă, o persoană faţă de care, ca prin minune, mi s-a dezlegat limba despre frământările mele profesionale.

M-a ascultat, m-a cercetat astral şi m-a sfătuit să mai am răbdare, că totul va avea în curând rezolvare; mi-a dat chiar şi o dată din calendar pentru orientare. Mi s-a părut o uşurare! Mai ales că citisem despre 2018 că nu va fi un an la fel de generos ca cel tocmai încheiat. 

Credit foto: Mircea Popa

Tu cum ai ieşit din 2017? Cu satisfacţii sau regrete? Ai vrea să ştii cam ce urmează? Nu-ţi pot oferi date concrete, dar am o recomandare simpatică pentru tine: previziunile pentru 2018, concepute de astrologul Daniela Simulescu şi oferite de OLX. Ca să le obţii, trebuie să accesezi pagina campaniei: http://ghidulcadourilor.olx.ro şi să-ţi introduci adresa de e-mail. Automat, ţi se va crea un cont pe OLX şi vei primi un link generat de platformă pe care trebuie să-l trimiţi către cinci prieteni (pe e-mail sau messenger sau cum vrei tu) ca să ţi se arate „adevărul” pentru anul ce tocmai a început. Hai, că nu-i greu de făcut!

Recitind textul ăsta de la capăt, mi-am dat seama că, până la urmă, mi s-a-ndeplinit rezoluţia aia cu „să zâmbesc mai mult” pentru 2017. Am zâmbit pentru că nu mi-a mai fost jenă cu dantura mea, pentru că m-am gândit că buzele-mi merită asta, am zâmbit când mă durea mai tare la sală – aşa ne-au învăţat la şcoală, am zâmbit frumos pe la stat când mi-am făcut firma – şi m-a ajutat, am zâmbit când m-am tuns de consternarea tuturor; tot anul am zâmbit aprins.

Să aveţi un 2018 bun! Aruncaţi un ochi pe predicţii, să v-apucaţi de el chiar de-acum!