Nu lăsa perfida vină obișnuință să devină!

N-am cunoscut femeie care să nu se fi simțit vinovată măcar o singură dată în ipostaza de mamă. E un sentiment înnebunitor, așa c-am zis să împărtășesc câteva sfaturi din ce-am citit și trăit, ca s-o luăm mai ușor.

Veneam zilele trecute cu Victor de la doctor și a adormit în mașină. Era în mijlocul zilei, trebuia să-l returnez la grădiniță pentru masa de prânz și somn și restul activităților de după-amiază. Asta era scuza mea. De fapt, trebuia să scap de el ca să-mi pot face drumurile și treburile programate pentru ziua în curs, bașca să apuc să-mi revin pentru cele două clase pe care le aveam de predat seara.

Simțeam cum mi se scurge energia din degetele încleștate pe volan la fiecare dop de trafic în care stăteam. În paralel, simțeam cum golul este umplut de sentimentul de vină de fiecare dată când dădeam cu ochii în retrovizoare de copilul acesta bucălat și simpatic care dormea atât de frumos în scaunul de mașină.

Dacă-l iau acasă, îi dau să mănânce și-l culc, ca să nu-l mai deranjez, și-mi fac treburile cât doarme și mă duc mâine colo și dincolo? Dar dacă nu mai adoarme după masă, că a dormit în mașină…? Dar mâine am altele de făcut, plus de mâncare, n-am când să mai stau și pe drumuri… Dar poate adoarme, totuși… Oare la grădiniță o să mai adoarmă după masa de prânz? Mă rog, acolo e treaba lor… Da, dar o să-l deranjez când îl trezesc și o să fie dezamăgit că e la grădiniță înapoi… Dar am vorbit despre asta, i-am zis că am treabă…

Și uite-așa mi se învârtea capul când mi-a sunat telefonul. Era de la clinică: uitasem la recepție dosarul medical al copilului, cu tot cu proaspăta rețetă eliberată de medic… Fuck! Alt drum de făcut. Dar nu mă mai întorc, neam! I-am rugat să țină dosarul pentru câteva zile, că mă întorc eu… I-am simțit nemulțumirea recepționerei prin telefon, dar știi ceva? La câți bani am dat pe consultații, nu moare dacă donează un fund de sertar pentru mapa copilului.

Vina apare degrabă când nu ai ”treabă”

Am făcut 40 de minute până la grădiniță, a dormit Victor de-a rupt. Era chiaun complet când l-am predat educatoarei, dar tot s-a întors spre mine pe treptele clădirii și, cu un zâmbet blând și adormit, mi-a făcut cu mâna.

I-am răspuns la fel prin grilajul porții pe care tocmai o trăsesem după mine și a fost una dintre foarte rarele ocazii – în cei patru ani și jumătate de când am început grădinița cu Tudor, cel mare – când m-am simțit ca o nenorocită că-mi las copilul într-o închisoare, pe mâinile unor străini, ca eu să-mi văd de ale mele.

Să ne înțelegem: vorbim despre cea mai bună grădiniță din lume (pentru copiii mei, desigur), pe care am recomandat-o oricui m-a întrebat pe subiect. Nu grădinița era problema mea la momentul respectiv, ci eu însămi, cu viața mea profesională și treburile mele și tot.

Dar m-am suit în mașină și mi-am văzut de drumuri: la croitorie nu-mi găseau pantalonii lăsați la modificat, am plecat; la Vodafone nu mi-au acceptat o cerere fără ștampila firmei, am plecat. Deci abandonasem copilul și tot n-am rezolvat nimic.

M-am întors la birou – a se citi acasă – nervoasă, cu dureri de burtă și de cap că-mi venise ciclul, bonus peste febra musculară crescută peste noapte și amețeala crescută peste zi din cauza foamei. Nu voiam decât să mănânc și să mă culc, să mă pun la punct pentru ce mai aveam de făcut, dar vina era mai amară decât oricând.

Însă nu era prima dată când treceam prin momente de genul, așa că știam ce am de făcut, ca să-mi fie bine pe termen lung și să n-o iau cu capul: da, să mănânc și să dorm, pentru că totul arată mult mai fezabil pentru omul sătul și odihnit. Dar ați prins ideea, nu? Scăpasem de copil ca să stau ”degeaba”.

Femeie împlinită, mamă fericită, relație cu copilul liniștită

Întâmplarea asta a venit la câteva zile după ce m-am întâlnit la un eveniment cu o veche cunoștință din presă, tot mamă de doi, care-mi povestea despre recenta ei ”desprindere” de copilul mic, transformat în preșcolar tocmai în ideea în care ea și-a dorit să acorde mai mult timp vieții profesionale.

În traducere: femeia oricum lucra de acasă pe sponci, între o oală cu mâncare și o mașină de rufe, când mai dormea copilul sau când avea cine sta cu el câte o oră-două (ca mine acum câțiva ani și ca aproximativ 90% din proaspetele mame pe care le cunosc), dar nu se simțea împlinită (și nici mulțumită financiar, până la urmă) cu ritmul acesta de lucru; astfel încât a decis să înscrie copilul la grădiniță și să-și vadă de serviciu.

E, la evenimentul respectiv – unde fusesem invitată chiar de ea, în noua sa calitate profesională – mi-a povestit cât de hăituită fusese de vină după acea schimbare din viața ei, mai ales în zilele în care nu avea mare lucru de făcut pentru casă ori pentru birou; cum îi fugea gândul vinovat și întristat la copilul de la grădiniță în fiecare moment de relaș.

Dar cum și-a dat seama, în cele din urmă, după ceva perpelire, că are nevoie de acest timp pentru proiectele sale sau, pur și simplu, pentru ea. Pentru că a dat peste atât de puternica mantră a fiecărei working mom din lumea asta: ”Când eu sunt fericită, copilul e fericit”. Sau cum, poate, ai mai întâlnit în literatura de parenting: ”Happy mother, happy child”.

Un studiu desfășurat de către Marriage Foundation din Marea Britanie pe parcursul a 14 ani și încheiat de curând a scos la iveală că fericirea mamei contează într-o mare măsură pentru sănătatea mentală a copilului și pentru relația pe care o vor avea în perioada adolescenței.

sursa

Și asta chiar nu-i o scuză ca să fugi de copil și să-ți vezi de viața ta în cea mai mare parte a zilei. E un fapt dovedit științific acela că mama și copilul sunt conectați emoțional, ca niște vase comunicante, iar o mamă mulțumită de sine – care revine lângă copil fără frământări legate de celelalte ipostaze ale sale (precum cea profesională) – se oglindește într-un copil liniștit și dornic să petreacă timp de calitate cu părintele său; pentru că cel mic nu se mai dă peste cap în gesturi exagerate pentru obținerea atenției atât de rare.

Asta în condițiile în care părintele are mare grijă să echilibreze timpul petrecut pentru sine și cel petrecut cu copiii. Iar cel petrecut cu copiii să fie timp de calitate, adică nu-i plantezi la desene ca să-ți vezi în continuare de treburile tale.

O mamă poate muta munții, dar vina suspendă orice intenții

O ascultam pe fata asta povestind, iar pe dinăuntru mă întrebam când am simțit eu ultima oară sentimentul acela de vinovăție. Nu prea îmi aminteam… dar mi-a venit în cap o întâmplare, printre primele dăți când m-am simțit hăituită de vină ca mamă: Tudor avea vreo patru luni, trebuia să merg la un eveniment și nu aveam cu cine să-l las.

Îl mai luasem cu mine la din astea, dar de data asta nu era cazul, nu se pupa cu profilul adunării, plus că orice deplasare cu un bebeluș însemna multă logistică, energie, timp și nervi consumați, era mai mare daraua decât ocaua, mai bine nu mai mergeam. Dar trebuia, ca să nu mor din punct de vedere profesional (bine, și social) și, mai ales, ca brand, în lumea asta atât de frivolă a mass-media care rulează atât de vertiginos figurile de jurnaliști, blogger-i și influencer­-i încât, dacă nu ieși fie și câteva luni, dacă nu te vede lumea, nici nu mai exiști.

Așa c-am chemat-o pe soră-mea, studenta eternă (ca stil de viață, să ne înțelegem), care nu știa ce să facă cu un bebeluș, nu rămăsese niciodată singură cu al meu, abia știa să-l țină în brațe. I-am zis așa: ”Auzi, trebuie să merg la un eveniment, nu durează mult, maxim o oră jumate. E înainte de prânz, fix pe somnul lui Tudor. Îi dau de mâncare, ți-l pun în Marsupi și te plimbi cu el pe-afară, o să adoarmă; e frig, sigur nu se trezește”.

S-a cam speriat, dar a acceptat. Am împachetat copilul pe ea și i-am dat drumul pe traseu. Kilometri cred c-a făcut atunci, o bancă n-a șters în ora aia și jumătate. Când m-am întors, ea era sfârșită de efort (nu e cea mai sportivă din lume, iar Tudor avea deja vreo 6-7 kile la vremea aia) și de spaimă (cică Tudor deschisese ochii de câteva ori și se uitase confuz în sus spre ea), iar eu roasă de vină, chiar dacă aveam încredere că copilul n-o să pățească nimic.

Și, cum îmi ziceam eu cu mare satisfacție în acea discuție cu amica mea, la acel eveniment, că nu, nu-mi amintesc când m-a copleșit sentimentul de vină maternă ultima oară, pac! vine episodul cu Victor la doctor, că, poate, eram prea mândră și nestresată pe subiect.

Au mamele Dumnezeul lor care le umple cu suficientă putere încât să supraviețuiască lipsei susținute de somn, mese hrănitoare regulate și dușuri în liniște, să supraviețuiască sutelor de îndreptări și genuflexiuni pe zi pentru cules jucării, haine și resturi de mâncare de pe jos, miilor de nu-uri, nu vreau-uri și de ce-uri, mofturilor la mâncare și ”Maaaaaamiiii!!”-urilor fără rost, dezordinii, gălăgiei, conflictelor dintre copii, lipsei de timp, de bani, de energie, de răbdare, de disponibilitate față de partener și viceversa, în concluzie, rezumându-ne la un concept, să supraviețuiască schimbării totale a vieții lor. Mamele pot duce toate astea.

Dar când le lovește acel sentiment de mea culpa, totul se năruie; parcă vina dizolvă adezivul miraculos which keeps this whole shit together, se infiltrează în fundația tuturor construcțiilor emoționale care ne ajută să supraviețuim și reduce considerabil turația motoarelor noastre care hrănesc cu energie atâtea direcții de acțiune. Un strop de vină poate fi ca benzina într-o mașină pe motorină: te-a blocat.

Câtă stupiditate: stă în firea noastră să ne simțim vinovate!

Ne simțim vinovate față de noi însene – mai exact, față de valorile și principiile în care ne-am decis să ne creștem copiii; față de partener și familie – care așteaptă să facem o ”treabă bună” (dar premisele pentru asta nu au fost clarificate pe deplin, încă, cel puțin în spațiul românesc, atât de tradiționalist și mult iubitor de ochelari de cal – vă amintiți situația de mai sus în care mi-am plasat bebelușul pe soră-mea, ca să pot merge la un eveniment?

Ei bine, mi s-a pus clar în vedere că îmi pierd timpul la acele evenimente, că ar trebui să stau acasă și să-mi văd de treabă – vezi aici povestea); față de ”gura lumii” care tot mai găsește un ochi cu care să stea pe profilul nostru matern.

Dar cea mai dureroasă vină e față de copilul însuși, pe care simțim că îl dezamăgim cu fiecare oră petrecută departe, cu fiecare plecare de acasă, cu fiecare privire aruncată pe telefon pe mail sau social media în timp ce-l dai în leagăn în parc, cu fiecare reacție exagerată la acțiunile sale, cu fiecare pedeapsă administrată. Adică, pe bune, nu mai e nevoie să se insiste din afară pe subiect, ne torturăm noi și singure.

Un sondaj făcut acum câțiva ani de un producător de suzete a scos la iveală că 87% dintre mame au experimentat sentimentul de vină cel puțin o dată de când au născut, iar 21% se simt vinovate aproape tot timpul, dintr-un motiv sau altul legat de creșterea copiilor. Groaznic, nu?

sursa

Deși extrem de neplăcut, pare că sentimentul de vină e ceva absolut normal pentru femei; spun femei și nu mame bazându-mă pe treapta superioară de complexitate emoțională pe care noi suntem amplasate din punct de vedere genetic, ceea ce ne crește considerabil riscul de conflicte interioare; totodată, mă bazez și pe studiile care au transformat asta într-un fapt statistic.

De exemplu, chiar unul desfășurat anul acesta de o companie de produse de înfrumusețare a arătat că mai degrabă femeile se simt vinovate când își rezervă timp pentru ele însele. Mai mult, ele sunt dispuse să renunțe acest timp pentru a-l aloca acțiunilor mai puțin… ”egoiste”. Bine, studiul a mai scos la iveală că:

• acordarea de timp personal stârnește vina în părinți într-un procent mult mai mare decât în persoanele fără copii;
  
• 39% dintre bărbați și numai 32% dintre femei își acordă acest timp cu regularitate;
  
• în cazul femeilor, grija pentru ceilalți este principalul impediment în beneficierea de timp personal, în timp ce bărbații au numit ”munca” drept impediment în acest sens;
  
• 34% dintre bărbați își pun în agendă momentele în care vor face ceva pentru sine, față de numai 26% dintre femeile hotărâte vizavi de timpul lor personal.

Cum procedăm ca să ne mai calmăm?

Bun, acum că am stabilit cât suferim numai la ideea de a face ceva și pentru sufletul nostru în viață, cum procedăm ca să îmblânzim sentimentul de vină și să ne simțim bine în timp ce obținem (mai mult sau mai puțin) tot ce ne propunem, atât personal (ca individ de sine stătător, cât și ca membru al unei familii), cât și profesional?

Păi, putem încerca:

1. Să prioritizăm: cântărim beneficiile și deserviciile și păstrăm în vizor doar lucrurile cu adevărat importante, care contează pentru dezvoltarea personală sau profesională. Sentimentul de vină tot va apărea când vom alege ceva în detrimentul familiei, dar măcar va fi estompat de satisfacția obținută într-un alt plan.

2. Să avem grijă la caracterul de obligativitate al acțiunii: dacă zicem că ”trebuie” să facem acel lucru – fie că e pentru sufletul nostru, fie că e pentru sufletul celorlalți – dar nu suntem convinse de beneficiile pe care le-am putea obține, mai bine o lăsăm baltă și let’s go with the flow of the day. Un sfat pe care-l dau frecvent mamelor supărate pe viață este ”Ia fiecare zi cum vine!”, dar asta presupune să ”iei” și ocaziile în care poți face ceva pentru tine, nu doar greul step-by-step.

3. Să explicăm copilului/familiei de ce lucrurile respective sunt atât de importante pentru noi și de ce trebuie să le facem, chiar dacă asta presupune timp departe de ei. Pentru ca cei mici să învețe despre echilibru și diversitate, iar cei mari să reușească să perceapă tabloul complet și complex al persoanei noastre, să nu ne mai privească prin filtrul îngust al calității de mamă și/sau de soție.

4. Ne convingem pe noi că nu am dăunat nimănui prin acțiunile pe care am ales să le facem. Cum ar veni, stăm de vorbă cu vina ca s-o convingem că e cazul să se retragă. Pentru că, pe termen lung, n-am dăunat nici fericirii, nici dezvoltării emoționale, nici integrității corporale, nici sănătății copilului nostru. Ah, că mi-am adus aminte: iată aici un articol despre un mare puseu de vină cu care am trăit pe tot parcursul unei mini-vacanțe de Paști acum câțiva ani și despre cum am reușit să trec peste.

5. Să folosim sentimentul de vină în sens constructiv, în direcția dezvoltării personale. De exemplu, vina m-a făcut să-mi propun cu toate forțele să nu mai țip la copiii mei. Mă lupt cu asta în fiecare zi și nu pot spune că am ajuns la o rată de succes îmbucurătoare. Dar în fiecare zi tot o iau de la capăt în încercarea mea.

6. Să ne asumăm ce facem: vina n-o să desfacă ce-am făcut, așa că, mai bine, ne împăcăm cu realitatea. Încercăm să vedem dacă putem scoate ceva bun din situația asta, conform punctului 5, sau ne dăm seama că, de fapt, nu e un capăt de țară, conform punctului 4.

Atenție, textul de față nu este o pledoarie pentru mamele ”nesimțite”, neglijente, lipsite de empatie sau de considerație pentru nevoile celor din jur. Sincer, n-am întâlnit așa ceva – chiar dacă, de multe ori când mă uit în oglindă, nu mă simt excelent în pielea mea de mamă.

Acest text este un îndemn pentru mai multă îngăduință față de sine și mai multă relaxare față de cei din jur. Pentru că tu ești jumătate din cel mai puternic exemplu pe care copiii îl au pentru dezvoltarea lor și pentru construcția relațiilor cu ceilalți.