Supremul efort e să nu renunți la sport!

Că mulți merg la sală doar pentru selfie­-uri e deja common knowledge. Dar că staticile pe tema abandonurilor în ce privește fitnessul sunt atât de grave chiar nu mi-aș fi închipuit.

Am sărit de pe scenă și m-am lăsat pe vine în fața stepper-ului ei. Fata avea un sprijin tare instabil și incorect în podul palmei, în încercarea disperată de a face un tricep dip, cu lentilele ochelarilor pătate de picături de transpirație. Era absolut disperată și mi se strângea inima de chinul ei. I know, I was there some time ago.

O vedeam pentru a doua oară la clasa mea de aerobic, de data asta se prezenta mult mai bine decât prima, dar tot era pierdută în antrenament. Degeaba îmi rulaseră indicațiile pe la gură ca bagajele pe bandă la Otopeni în timp ce lucram, că ea zbura pe altă linie aeriană: se uita la mine, dar făcea tot ca ea. Era prea multă informație, prea mulți stimuli, nu știa pe ce să se concentreze mai întâi, tot ce simțea era durere, ceea ce o făcea să se oprească des.

Așa că, într-o pauză, am coborât de pe impresionantul – adică enervantul – podium al instructorului de aerobic și m-am lăsat la nivelul ei, ca într-o discuție cu un copil speriat: ”Îndoaie coatele și du-le în spate. Îndoaie! Îndoaie, altfel nu lucrează ce trebuie. Așa… Și lasă bazinul relaxat. Lucrăm din triceps, nu din bazin. Așa… dă-te mai aproape de step… scoate capul dintre umeri, spatele drept. Și îndoaie coatele! Îndoaie… îndoaie… ce ți se poate întâmpla? Să cazi? Nu e o distanță așa de mare până jos. Așa… bravooo!!”.

Fata tocmai făcuse primul dip corect din viața ei și a bușit-o plânsul. Nu, nu de fericire, deși avea tot dreptul. ”Mă doare toooot…”- se prăbușise pe stepper și lacrimile îi șiroiau fără reținere, pe sub ochelari, sub ochii întregii clase, în timp ce-și frământa brațele obosite cu palmele.

Mi-era așa o milă de ea… nu m-au învățat cum să administrez faze din astea la niciunul dintre cursurile în aerobic pe care le-am urmat. La școala vieții nici atât: în copilăria mea nu prea s-a pus preț pe empatie. Îmi venea s-o iau în brațe, ca pe un copil, dar și necunoscută, și clientă la clasă… nu se face așa ceva.

Portate tutte le speranze voi ch‘intrate

Țineam antrenamentul pe loc, așa că trebuia să rezolv cumva situația: ”Crezi că pe ele nu le doare? Le doare, doar că știu ce au de făcut. Crezi că pe mine nu mă doare? Știi cum m-a durut la început? Uite, acum sunt instructor! Vrei să-ți mai spun și câți ani am și de când fac sport?” – amănunte cu care ar fi fost posibil să-mi pierd prestanța în fața ei, că prea se uita prea în sus la mine ca la Simona Halep, așa c-am încheiat în spirit motivațional: ”Crede-mă, de fiecare dată o să te doară tot mai puțin!”. Și ne-am văzut de treabă, fiecare după posibilități.

Iar la sfârșit am felicitat-o pentru efortul depus, i-am zis c-a fost mai bine decât prima dată și c-o mai aștept.

Sursa foto: Kosmos111 | Dreamstime.com

Am parte de mulți începători la clasele mele. Nu știu dacă ăsta e specificul sălii unde predau – n-am discutat acest aspect cu colegii din aerobic, nici cu management-ul – sau dacă mi s-a dus buhul că e OK să începi cu mine, că sunt genul de instructor care nu te ”omoară”, dar sunt trei lucruri pe care le spun mereu participanților:

1. Lucrăm corect înainte de toate: tehnică, tehnică, tehnică.

Abia apoi umblăm la intensitate cu greutăți mai mari, amplitudine în mișcare, repetări mai multe, pauze mai scurte etc. Safety first. Vreau ca oamenii pe care-i antrenez să plece acasă cel puțin la fel de sănătoși față de cum au venit. Și să facă sport pe termen lung.

2. Train the brain.

Creierul este cel care trebuie să se obișnuiască cu ce se întâmplă, iar corpul îi va urma comenzile. Convinge-ți creierul că poate să se coordoneze, să execute, să reziste și, cu fiecare antrenament, capacitățile tale motrice se îmbunătățesc.

3. Tu știi cât poți lucra azi.

E antrenamentul tău, tu știi cât te-ai odihnit, ce și cât ai mâncat, în ce stare de sănătate și dispoziție ești, deci tu știi cât poți trage astăzi ca să fii în siguranță. Dar și ca să te bucuri de beneficiile sportului. Până și schimbarea stării de spirit în bine e un beneficiu. Dacă tot ai venit la sală, nu trișa, nu-ți fura singur caloria… ăăă, pălăria.

Astea sunt lucrurile pe care le spunea, într-un fel sau altul, instructorul cu care am început eu clasele de aerobic ca participant și nu cu mulți ani în urmă (de asta ziceam că mai bine nu dezvălui clientei cu pricina acest amănunt, poate n-ar da bine pentru mine ca profesionist în fitness acum).

Lucrurile astea m-au făcut să trec peste toată durerea și rușinea de la început – da, rușinea, pentru că, ce să vezi: există studii care spun că unul dintre motivele pentru care membrii sălilor de fitness renunță la sport este rușinea (sau, mai soft, stânjeneala) din diverse cauze: fie că simt că nu se pricep la asta, fie au o imagine defavorabilă a corpului lor, fie că nu știu să folosească echipamentele etc.., deci, în general, pentru că fac ceva ”rău” și li se pare că toată lumea se uită la ei și îi arată cu degetul din cauza asta. So, it‘s OK, e o chestie valabilă la nivel mondial, nu doar tu te-ai simțit așa.

Prin urmare, încerc și eu, la rândul meu, să le fac noilor veniți intrarea în lumea fitnessului cât mai ”plăcută”  – folosesc acest termen ca pe o convenție, în realitate știm cu toții cât de dureros poate fi. Încerc să le arăt că se poate, dar în niciun caz nu se poate totul azi. Asta-i explicam și clientei emotive de mai sus la sfârșitul antrenamentului: că o mai aștept, că lucrurile se vor îmbunătăți treptat, că o să poată, o să facă, o să vadă minunea. Doar să revină. Și a revenit. Sunt mândră; și de ea, dar și de mine.

”Nu am timp să merg la sală!” este scuza principală

A, apropo, un alt motiv de abandon în rândurile membrilor sălilor de fitness izvorăște din așteptările nerealiste, atât vizavi de progresul în antrenament, cât, mai ales vizavi de rezultate. Mai ales când vorbim despre clasele de aerobic și nu despre antrenamente personalizate, nu te poți aștepta la (cine știe ce) rezultate în două luni. Iar dacă nu vorbim și despre atenție la alimentație, nu te poți aștepta la rezultate. Punct. A, ok, poate dormi mai bine noaptea, că ai creierul mai oxigenat.

Sunt multe motive pentru care clienții sălilor de fitness abandonează, deși au semnat și – de cele mai multe ori – au și plătit un abonament în avans. (Bine, de fapt, cercetările de piață au constatat că cei care plătesc per ședință merg mai des la sală decât cei care au încheiat un abonament.)

Lipsa de timp este cel mai frecvent invocat motiv – deși, de cele mai multe ori, este vorba despre o lipsă de pricepere (sau de mobilizare) în aranjarea programului zilnic astfel încât sportul să se numere printre priorități. Dacă ar trebui să mergi la dentist pe neașteptate sau pentru un tratament de lungă durată ai găsi timp, nu? La fel și cu fitnessul: oferă-i aceeași importanță, consideră că te ocupi tot de sănătatea ta prin asta.

Sursa foto: Kiosea39 | Dreamstime.com

Lipsa de bani este un alt motiv – pentru că, da, ai plătit un abonament, dar ai nevoie și de echipament, posibil de transport, să-ți cumperi o apă, o gustare; dar, după ce te ia flama, începi să investești și în mâncare mai bună, în suplimente, în echipamente, echipamente, echipamente, bilete la evenimente sportive, convenții sau concursuri, cursuri și uite-așa te trezești instructor și te gândești că au fost zile, acum nu mulți ani, în care ziceai ”Eu n-am timp să merg la sală!” și nu te recunoști. Poți să te și uiți în oglindă și nu te recunoști. Pentru că, normal, de la atât sport, chiar arăți altfel. Dar, mă rog, acum discutam despre bani…

Și factori legați de sala în sine pot determina clientul să renunțe: a plecat instructorul preferat, sala e prea aglomerată sau are nevoie de renovare sau s-a mutat într-o altă zonă, care nu mai e la îndemână etc.

Treci de primele șase luni și vei scăpa de slăbiciuni

Nu e nevoie de toate astea puse cap la cap ca să destabilizeze pe cineva aflat la începutul activității sportive, e suficientă o seară proastă ca să destabilizeze o persoană insuficient de determinată în urmărirea obiectivului său de fitness. De asta încerc să le fac participanților ”șederea” cât mai plăcută la clasele mele – și nu mă refer doar la minutele de final, cele de stretching.

Zilele trecute, o fată care vine la ora mea de stretch, o persoană cu atacuri de panică frecvente, inclusiv la clasă, mi-a spus la final că am o energie ”super bună”. M-am bucurat extrem, mai ales că am văzut cât de greu îi este acestei persoane să se afle acolo și să facă lucrurile pe care le indic. Deși este un antrenament de intensitate scăzută, sunt exerciții pe care această clientă nu le poate executa din cauza situației sale speciale.

O înțeleg și îi ofer opțiuni, o încurajez și o las în pace când simt eu că trebuie. Și revine și încearcă și mai mult. Ei, uite, asta mie mi se pare o poveste mai de succes în sală decât concursul de fitness câștigat de ”tocilarul clasei”, ăla slab, cu ochelari și cocoașă de studiu.

Prin acest exemplu, voiam să spun că una dintre cele mai populare statistici despre clienții sălilor de fitness spune că jumătate dintre cei care se apucă de sport în urma așa-numitei rezoluții de Anul Nou abandonează în primele șase luni ale anului. De fapt, 80% dintre ei abandonează în primele cinci luni. Și nu cred că mulți dintre ei fac asta pe baza unor probleme medicale sau accidentări.

Poate pentru mulți dintre voi acestea sunt doar informații amuzante – sau utile, în cazul în care sunteți fani înfocați ai lucrului în sală și vă enervează teribil primele săptămâni din an, cu aglomerația lor – dar mie mi se pare atât de trist, încât îmi vine să hohotesc mai furtunos decât clienta mea de pe stepper.

Oameni buni care vă apucați de sport, țineți minte cele trei recomandări înșirate mai sus. La orice clasă ați fi, sub îndrumarea oricărui instructor, oricât de zelos sau de ”lasă-mă să te las”, voi aduceți-vă minte ce v-am zis și țineți-vă de treabă.

Sursa foto: Wavebreakmedia Ltd | Dreamstime.com

Vor fi instructori care vor insista, se vor supăra, vor țipa, vă vor amenința cu datul afară din sală pe motiv de sfidare. It‘s OK: instructorul acela nu e niciunul dintre părinții tăi, nici your significant other, nici șeful, nici nimeni de care să fii atât de legat emoțional încât să-ți pui sănătatea în pericol. Bine, nici șeful n-ar trebui să se numere în categoria asta, dar de câte ori ai făcut nopți albe și zile cu negru în fața ochilor pe nemâncate doar pentru că trebuia să îi predai cele cerute? Just saying…

Rezistența se construiește, capacitatea cardiovasculară se construiește, echilibrul, viteza, puterea se construiesc. Dar pentru asta trebuie să fie îndeplinită condiția de bază: să mergi la antrenament. Doar să-ți dorești nu e suficient, trebuie să-ți și aranjezi viața în direcția asta. Știu că poți.

Și, după atâtea motivaționale, iată și niște informații mai… ilare despre mersul la sală, poate reușesc s-o mai umanizez un pic pentru tine:

• 56% dintre cei care merg în mod regulat la sală nu-i suportă pe cei care vin la sală în urma ”rezoluției de Anul Nou”. Mă rog, ne abținem, că știm că oricum mulți abandonează. E greu, dar nu abandona, mai bine fraternizează cu noi. Come to the gym side, we have muscles. And protein cookies.
• 8% dintre bărbați și 14% dintre femei abandonează fitnessul în decursul anului. Pe bune, trebuie să mai zic ceva? Nu facem și noi cumva ca să răsturnăm statistica?
• 13% dintre cei care spun că merg la sală în mod regulat nu fac asta de fapt. Aici aș vrea să bag multe emoticoane din ale cu rolling eyes, face palm, meh… Nu fi o cifră în statistica asta, poți mai mult!
• 30% dintre cei care merg la sală au declarat că nu au transpirat o picătură, pentru că fac doar socializare, nu și mișcare. Dacă ai sta mai puțin pe Facebook și Insta și ai socializa mai mult în viața reală, cu familia, cu prietenii, cu colegii, n-ai mai simți nevoia să faci asta compulsiv la sală. Da, sala devine o a doua familie, o comunitate de care sufletul tău se poate bucura foarte mult, dar comunitatea asta se bazează pe energia împărtășită în timpul antrenamentelor, nu pe băut cafele la recepția clubului.
• 50% dintre respondenți au recunoscut că merg la sală doar ca să agațe. Mă rog, studiile astea au fost făcute pe americani, care îmi par un pic disperați în direcția asta. Dar o fi ceva adevărat și pe la noi… Zic o fi, nu că am văzut cu ochii mei și mi-am zis: ”Oamenii au prea mult timp liber…”.
• 44% dintre cei care merg la sală se antrenează cu un partener. Nu specifică dacă este vorba despre un partener de antrenament pur și simplu sau chiar despre partenerul de viață. Ideea e că, da, totul pare mai ușor la sală când ai pe cineva alături. Chiar începeți să vă provocați unul pe altul și să vă depășiți limitele. Și la mine la clase vin, de obicei, fetele câte două, trei. Sau, după câteva ședințe în care s-au obișnuit cu mine, cu antrenamentele, își mai aduc câte o prietenă.
• Persoanele care merg la sală au o tendință mai ridicată de a consuma ciocolată. Dacă nici asta nu te convinge… (Atenție: aceasta este o glumă, a nu se lua ca atare îndemnul ”hai la sală ca să poți mânca ce vrei!”).
• 10,5% dintre membrii rețelelor de fitness locuiesc cu o persoană întâlnită la sală. Bine măcar că o parte din cei 50% de mai sus și-au găsit fericirea…
• 90% dintre oameni merg la sală cu scopul de a pierde grăsimea de pe abdomen. OK, hai, nu mai zic nimic, veniți voi la sală și discutăm acolo despre asta. (Sursa statistici)

Vă urez așteptări decente și spor la antrenamente!

Sursa foto: Wavebreakmedia Ltd | Dreamstime.com

Sursa foto articol: Lacheev | Dreamstime.com