Numai mamă să nu fii… Dar prietenă pentru copii?

Un text fără o destinație precisă, dar cu o direcție clar scrisă: gestionarea crizelor copiilor îndreptate direct către autoritatea parentală. Și, în paralel, mă întreb dacă oare reușim să mai coborâm de pe piedestalul poziției de putere ca să ne bucurăm, când și când, de năzdrăvăniile acestor ființe aflate în plină cunoaștere?

Victor, în pielea goală, umple cadrul ușii de la camera lui: „Uite, mami, ce-am făcuuut!” și-și bagă burta înainte, spre sufrageria unde strângeam, pentru a habar n-am câta oară pe ziua aia, niște firimituri de pe jos.

Din baie, îl trimisesem să-și pună chiloții și pijamalele pe el, pentru somn. Eram absolut sigură că n-o să facă asta, c-o să se ia cu frate-său la „halcă” – cum se zicea pe vremea copilăriei mele despre felul în care se agită copiii unul pe altul și se-ndeamnă la șotii, într-un crescendo de reacții, până ajung, de fapt, să se bată între ei – și-or să fie tot în curu’ gol când voi fi intrat în camera lor.

Chiar și după ce strâng resturile cinei și pun vasele în mașina de spălat, le duc hainele murdare la coșul de rufe, le umplu sticlele cu apă, îmi verific de Facebook-ul, Instagramul, mail-ul, WhatsApp-ul și Messenger-ul și mai adun una-alta de pe jos în drum spre ei, chiar și atunci copiii mei vor fi tot cum i-am născut eu pe ei, probabil râzând unul de chiloții altuia sau arătându-și, mă scuzați, fundurile.

E, iată, că ajunsesem la momentul ciugulitului de pe jos, când pică: „Uite, mami, ce-am făcuuuut!”. Iar Victor, pe care-l aștepta o bluză de pijama dureros de albă, mirosind a balsam de rufe de curată, își umpluse burta de X-uri cu carioca mov. După ce și-o umpluse cu humus și salată la cină, burta lui rotunjoară fusese terenul perfect, buflei și neted, pentru trasat X-uri de zici că marcase doctorul terenul pentru operație, Doamne ferește!

Se bătea cu pălmuțele pe „ghiozdan” și hăhăia cu gura până la urechi și pomeții ridicați sus, în ochi, de șotia lui nemaivăzută, iar mie mi se rupea inima pe măsură ce i se stingea râsul pe fălcile alea pupabile, văzându-mi expresia de nemulțumire și amenințare.

Mintea-i mai tare decât inima: voiam să râd și mă oprea ceva

Uneori, aș vrea să nu fiu mama lor. Aș vrea să fiu o prietenă care se hăhăie cu ei la tâmpenii ce îi scot din minți pe adulții aparținători. Să nu-mi pese că-și murdăresc hainele, că pătează mobila, că zgârie parchetul și că se urcă în lenjeria proaspăt schimbată cu șosetele cu mâncare lipită pe tălpi.

Inima mi se rupea, dar mintea mi-a zis să nu cedez rupturii și să merg înainte pe drumul părintelui autoritar: am luat pachetul cu șervețele umede și m-am pus pe frecat burta simpatică a lui Victor, care se gâdila, se zvârcolea și chicotea reținut sub laserele mele albastre acuzatoare. „Băi, Victor!! Cum să faci așa ceva?! Abia ai ieșit din duș!”.

Șervețelele se făceau mov, eu mă făceam vișinie de nervi, deși continuam să-mi spun în capul meu că nu e mare brânză, e doar cariocă, plus că efortul mă încălzea un pic – ceva extrem de util pentru cele aproximativ 17 grade de la mine din casă by Radet. Dar eu frecam și mă enervam eu singură.

În fiecare zi îi trezesc cu „Bună dimineața, bună dimineața, ce frumoasă-i viața!” (fără mișto, chiar le cânt așa în timp ce le ridic jaluzelele, ca să se trezească ușurel la noua zi), iar în fiecare seară ajung să-i mân ca pe doi măgăruși îndărătnici către periuțele de dinți, către duș, către pijamale, către paturile lor, cu multe opriri, rugăminți, amenințări și „oooof!!”-uri, în spumele nervilor și întunecarea minții (mele).

Și la voi e tot așa? Seara: „Haaai, icsulescu copil, la spălat pe dinți! Îmbracă-te mai repede! Bagă-te în pat odată!”. Dimineața: „Haide, icsulescu copil, că e târziu! Haaai, spală-te pe față și ia-ți vitamina C! Mănâncă, nu te mai juca! Nu-l mai necăji pe frate-tău! Te îmbraci azi?”

Cum?! Cum faceți să nu rămâneți cu neuroni în minus și păr alb în plus în fiecare zi? Și, mai ales, să bifați toate alea din regimul de îngrijire a copiilor fără crize, urlete de-o parte și de alta, și, mai ales, la timp?

Nu-mi plăceau vechile categorii ale stilului de crescut copii

Am participat la atâtea conferințe de parenting, am citit atâtea cărți, articole, postări pe subiect de la specialiști români sau din afară – nu, nu doar americani, că nu vine toată știința de la ei. De fapt, specialistul meu preferat în psihologia și creșterea copiilor este o franțuzoaică, Françoise Dolto, pediatru și psihanalist, despre care am mai scris aici (pe tema discuției despre moarte cu copiii) sau aici (pe eterna temă a „copilului cuminte”), o voce în parenting foarte pe firea mea înclinată mai degrabă spre disciplină, rigoare, autonomie și izbândirea prin forțe proprii decât spre empatie exacerbată sau cocoloșire a celor mici.

E, și literatura asta de specialitate s-a tot străduit, de-a lungul anilor, la pas cu transformările din societățile civilizate pe care le urmărește, să definească și să redefinească stiluri de parenting în care ar trebui să ne regăsim noi, părinții.

Și ce frustrant este să descoperi că tragi înspre un stil sau altul catalogate de specialiști drept mai puțin sănătoase pentru modelarea unui copil! După ce că oricum ai realizat că te trag unde vor ele programele de viață care-ți rulează în fundal, inoculate în copilărie de propriii tăi părinți.

Părinți care știau, la vremea lor, mult mai puțin decât știi tu, dar care acum, cu ochii deschiși la noile orizonturi de parenting, de data asta ca spectatori și nu performer-i, îți servesc eterna placă „E, lasă, c-ai ajuns bine chiar și-așa!”, iar tu numai bine nu te simți, nici cu tine însuți, nici cu stilul de parenting în care te-ai dezvoltat și care, parcă, te duce unde vrea el, iar tu privești ca la teatru cum stilul de parenting îți hăituiește emoțiile și copilul.

Pentru că, de fapt, tu NU VREI să țipi la el, să-l „iei de-o aripă”, să-i dai un brânci să se miște mai repede, să-l „scuturi”, să-l etichetezi, să-l umilești, să-l lovești, să-i rupi foile din caiet că n-a scris frumos și a făcut „purcei” de cerneală, să-i faci observații fără număr și, uneori, fără rost. NU VREI.

Nu. Tu vrei să-l iubești, să-l ocrotești, să-l asculți, să-l susții, să-l încurajezi, să ai răbdare, să ai răbdare, să ai răbdare… și timp. Dar te uiți cu mirare cum balaurul aprig din tine stinge constelația de intenții bune și încinge spiritele și stilul de parenting.

Creșterea copiilor îmi pare ca o negociere continuă, dar n-ar trebui să fie cu pedepse și recompense, ci cu abilitatea părintelui-account manager de a determina copilul-client să facă ceea ce „trebuie” doar arătându-i iubire, acceptare, siguranță, încredere.

M-am bucurat când am aflat despre teoria parenting-ului echilibrat

Recunosc, a fost o ușurare enormă să descopăr, plimbându-mă prin Internetul mare, că, de câțiva ani încoace, împărțeala pe stiluri de parenting a primit o categorie nouă: stilul de parenting echilibrat.

Definit pe baza Modelului Circumplex al lui Olson – o metodă de terapie a familiei care analizează relațiile intrafamiliale în funcție de trei piloni comportamentali: flexibilitatea, coeziunea și aptitudinile de comunicare, despre care poți citi mai multe aici – stilul echilibrat este mult mai cuprinzător și mai eterogen decât stilurile clasice de parenting, definite până la acea dată: autoritar, democratic, permisiv și neglijent. Nu-i așa că erau frustrante tare?

Cu stilul echilibrat ai o șansă la liniște sufletească în timp ce-ți crești copiii cum te străduiești tu mai bine și asta nu numai datorită ariei vaste de comportamente și atitudini pe care o acoperă acest stil de parenting, ci și datorită „rețetei” pe care o oferă pentru a face lucrurile să funcționeze cu adevărat – vezi cei trei piloni comportamentali menționați mai sus. Dinamica echilibrată a acestora în interiorul familiei este cea stabilește tonul emoțional corect pentru copil.

Iar după primele tresăriri de bucurie că am, în sfârșit, șansa, că stă în puterile mele să-mi construiesc, efectiv, un stil sănătos de creștere a copiilor, cu toate cele bune și rele personale, pe care să le temperez și direcționez eficient înspre acest obiectiv, iată că, de fapt, totul e mai greu decât înainte.

Pentru că acest nou stil de parenting din literatura de specialitate pune accentul, de fapt, pe efortul concentrat la nivel de familie. Cum era aia cu „e nevoie de un sat să crești un copil”? La scară mai mică, despre asta este vorba: e nevoie ca toți membrii familiei să se pună de acord asupra reperelor din acest task – creșterea unuia sau altuia dintre copii – și să acționeze în consecință.

Toți din celula familială ar trebui să urmăm aceleași reguli, să fim transparenți în aplicarea lor, să comunicăm bine între noi și să interacționăm pozitiv.

georgiana idriceanu

Iar dacă situația cere abaterea de la acești parametri, cu un beneficiu clar asupra dezvoltării copilului pe termen lung (atenție, nu vorbim despre concesii făcute frecvent, care să dea celor mici senzația că s-ar putea transforma într-un obicei favorabil lor, pe care să-l exploateze ori ce câte ori simt nevoia de o recompensă), să fim suficient de flexibili încât să facem schimbarea, să ne-o asumăm, să le-o explicăm, să le subliniem titlul de excepție de la regulă, dar și ce am obținut atât de important cu asta.

Îngerași în societate, mie-mi sar în cap peste poate!

E greu să crești copii punct. Dar din teoria parenting-uluiechilibrat am înțeles că e și mai greu când stilurile părinților trag în direcții diferite. Am avut norocul să fiu cu tatăl copiilor mei aproape 100% pe aceeași lungime de undă în ce privește creșterea lor. Și tot simt că n-o mai scot la capăt cu ei, uneori.

Că eu sunt „aia rea”, iar el e „tati bun”; cu mine lansează mofturi în jet și organizează șotii și răstoarnă casa, în timp ce nu vor să facă nimic din ce-i rog și mi se plâng de multe din viața lor, iar tati nu se confruntă cu asemenea probleme. Sau nu cu tensiuni la dimensiunile celor resimțite de mine. Se recunoaște vreo mamă în situația asta?

La fel pățeam când copiii mergeau fizic la școală, respectiv grădiniță: erau acolo cei mai îngerași, cei mai conștiincioși, atenți și ascultători, de ajunsesem să-mi doresc să fiu, măcar o zi în viață, educatoarea sau învățătoarea lor! Să văd și eu cum e să mă bucur de copiii mei. (Da, știu, trebuie să-i iubim necondiționat, adică fără condiția ca ei să fie înțelegători, politicoși, respectuoși, atenți, responsabili etc. etc., dar, pe bune, obosesc uneori!)

Și acum, la școala online, Tudor este, conform doamnei învățătoare, cel mai atent, conștiincios, muncitor elev (să ne înțelegem: „cel mai” raportat la registrul lui de comportamente și emoții, nu la restul copiilor din clasă), iar la after respectă regulile, este foarte atent la activități și politicos cu ceilalți copii.

Dar când se suie seara în mașină… citez: „nu mai suport școala online, urăsc after-ul, nu mai vreau să fac nimic, nicio temă, mâine nici n-o să mai intru online (normal că intră, e prea conștiincios ca să-l lase inima să chiulească), la after o să deranjez copiii în ora de studiu și o să evadez când o să ne ducă în parc!”.

N-am întotdeauna răbdarea să-i primesc exploziile pline de negativism, mai ales dacă vin și eu după o zi încărcată de emoții și sleire fizică, fie prin gospodărie, fie la sală, și nu de puține ori se întâmplă să ajungem acasă atât de înverșunați încât băiatul meu, primul meu născut, cel mai bun prieten al meu în în primii lui doi ani de viață, copilul care m-a inspirat să născocesc atâtea rime, să scriu atât despre parenting, să postez atât de haios și să inspir atât de frumos despre viața cu copii, să-mi arunce: „Ești o proastă, nu vreau să te mai văd niciodată!”. Vi s-a-ntâmplat? Cum ați rezolvat?

Între timp, eu îi dau înainte cu proiectul parenting-ului echilibrat – care se pare că merge în paralel, absolut obligatoriu, cu echilibrarea personală, văd nu mai am scăpare de la asta – și tot testez soluții pentru situațiile de criză (și aici mă refer la ale lui Tudor, că ăla micu’ nu manifestă cine știe ce izbucniri, deocamdată):

• Ba îl trimit în camera lui să se liniștească și revin la el cu o discuție așezată, neapărat după ce mă liniștesc și eu.
• Ba discutăm în contradictoriu după modelul: el aduce argumente pentru ce-și dorește, iar eu ori i le demontez cu explicații, ori îmi dau seama că ceea ce-și dorește nu e chiar atât de deplasat. Și ajungem să ne întâlnim undeva pe drum, unde eu experimentez o credință de parenting nouă, dar în acord cu valorile și principiile mele pe subiect.  
• Ba îl strâng tare-tare în brațe, iar el se zbate ca un țipar furios încurcat în buruieni acvatice, până ce se înmoaie și dă drumul unui plânset eliberator, apoi reușesc să aflu despre ce era criza, de fapt.

În general, am observat că, după un somn bun de noapte, după crize din astea, dimineața este foarte vesel, de parcă s-ar fi scuturat de o povară emoțională. Nu trec cu vederea nici aceste momente plăcute. „Ce mă bucur, Tudor, că te văd vesel!” îi spun în ideea în care vreau să-și dea seama cât ne bucurăm să-l avem atât de binedispus între noi și să realizeze cât ne afectează starea lui, în bine sau rău, ca să capete un control mai bun asupra emoțiilor pe măsură ce crește.

Dar simt că am scris deja prea mult despre viața cu copiii mei. Pe voi aș vrea să vă ascult: cum faceți s-o scoateți la capăt cu ei?