Plimbarea în Mocăniță: o experiență… pestriță

Cu un copil înnebunit după locomotive – mai ales cele cu aburi – și o imagine idilică lăsată de reportajele TV pe subiect, nu puteam rata plimbarea cu mocănița dacă tot am ajuns în Maramureș la 100 de ani după ce ne-am propus. Doar că experiența nu s-a ridicat atât de sus pe cât erau așteptările noastre.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci când plănuiești o călătorie în Maramureș este rezervarea locurilor la Mocăniță, dacă ai în plan s-o bifezi. Intri pe site-ul acesta, al Căii Ferate Forestiere Vișeu de Sus, mergi pe shop-ul online de bilete și verifici disponibilitatea de locuri pentru ziua dorită și, respectiv, trenul dorit. Și asta pentru că e mare bătaie pe acest obiectiv turistic, iar noi am aflat asta pe pielea noastră, la fața locului.

În sezon, ca acum, mocănița circulă zilnic; de fapt, sunt chiar patru trenuri pe zi, la orele: 9, 10, 11 și 12. Teoretic, gândești că locuri sunt destule, dat fiind că trenul e destul de lung – nu mă așteptam să aibă atâtea vagoane de călători (vreo șase avea al nostru), sincer; din reportajele TV mi-am imaginat că vorbim despre o locomotivă cu aburi, vagonul cu lemne și maxim două pentru turiști.

Practic, din cauza pandemiei de Covid-19, măsurile de distanțare socială au obligat CFF să lase o mulțime de scaune libere, care nici nu sunt disponibile pentru rezervare sau vânzare la fața locului. De exemplu, noi patru am avut la dispoziție șase scaune, adică n-a avut nimeni altcineva voie să se așeze în „separeul” nostru.

Când ne-am aranjat mini-vacanța în Maramureș, veni vorba și despre mocăniță ca un must do, mai ales pentru Victor cel ahtiat după trenuri, dar ne-am uitat pe site din avion și ne-am culcat pe o ureche c-om găsi noi bilete când o fi să ajunge acolo. Mare greșeală!

Eram deja în Maramureș, totul frumos și delicios (dar cam prea ploios) și-am zis și noi, în cele din urmă, să rezervăm excursia cu mocănița pe site, că tot am prins semnal la telefon între două tufe de zmeură, un cireș amar și multe pișcături de țânțari prin păduricile de lângă Breb, satul unde eram cazați. Pentru a doua zi scria clar că nu mai exista niciun loc, pentru peste două zile îmi arăta locuri disponibile, dar nu funcționa să faci rezervări nicicum.

Am sunat la numărul de contact până m-am săturat s-o aud pe roboată de serviciu. N-am reușit să dau de vreun om adevărat care să-mi spună ce să fac în situația asta: mergem? Nu mergem? Are rost să încercăm să obținem bilete la fața locului? Nimic. Dar altă cale nu aveam, i-am promis lui Victor mocăniță, numai la asta visa. Desigur, în afară de jocul cu trenulețul LEGO de pe telefonul lui frate-său, la care are acces când și când.

Mare aglomerație pentru trenul de senzație!

Am zis că nu plecăm din Maramureș fără plimbare cu mocănița, așa că ne-am suit în mașină și-am ajuns, de la noi din Breb, într-o oră jumate aproape, la Vișeu de Sus, unde ne-am așezat la coadă pentru bilete pe la 10:30.

Cei cu rezervări au un culoar special: li se măsoară temperatura și, cu masca pe față, intră în „gara” mocăniței, de unde își ridică biletele. Noi, ceilalți, care n-am fost suficient de organizați încât să rezervăm din timp, stăm la o altă coadă, fiecare cu mască, unde încercăm să păstrăm distanța unii de alții, în timp ce ne rugăm să mai rămână bilete la trenul care pleacă în curând.

Pentru că, ce să vezi: toate biletele neacoperite de rezervări sau de neprezentarea celor care au făcut rezervări se redistribuie conform unei liste de așteptare făcute – ATENȚIE! – începând cu ora opt dimineața.

Le-am și reproșat, înfrigurată în spate de la ploaie și transpirată în față, de la mască, cât stăteam la coadă: „Site-ul nu vă merge pentru rezervări, iar la telefon nu răspunde nimeni! Suntem în 2020, dar se face listă de așteptare ca pe vremuri, când lăsam de dimineață sacoșa cu sticle la rând?!”.

Frate, am făcut o oră jumate până aici. Cum era să-l trimit pe bărbatu-meu să bată drumul ăsta cu ochii lipiți de somn ca să se înscrie pe o listă de așteptare deschisă la 8 dimineața?! Care, ei bine, funcționează perfect, pentru că toate locurile rămase în urma rezervărilor la cursa de 11:00 au fost cumpărate de cei aflați pe lista de așteptare.

Mai aveam o șansă la ultimul tren, cel de 12, m-a asigurat paznicul de la intrarea în micuța gară. Poate n-ați înțeles: noi stăteam la coadă afară, înghesuiți, dar răsfirați, pe cât posibil, sub streașina clădirii, să ne bată ploaia cât mai puțin. Aproape toată lumea cu mască, aproape toate măștile purtate regulamentar.

Oricum, și-n această mini-vacanță m-am convins că, dacă nu te protejezi tu de ceilalți, nu te protejează nimeni. Adică să-ți pui masca de câte ori e necesar, s-o porți ca lumea, să stai departe de oameni, să te îndepărtezi când vin în sufletul tău, că acolo, se pare, e locul cel mai bun de făcut poze.

Și, dacă nu înțeleg și nu înțeleg, să le zici vreo două despre distanțare, că, poate, n-au aflat de la televizor în ultimele patru luni. Adică, om fi noi în concediu, dar Covidul nu, iar unora trebuie să le reamintești asta, se pare.

Așadar, mai aveam de așteptat la coadă încă o oră, fără vreo garanție că vom prinde locuri la ultimul tren din ultima noastră zi de vacanță în Maramureș. Dar mă gândeam că Victor e norocos de felul lui, eu ajunsesem prima persoană la rând, iar lista de așteptare nu mai era așa de mare.

Am găsit loc printr-un noroc

Partea destul de bună este că ai ce face în acest complex cât consortul/consoarta așteaptă la coadă la bilete: există o dugheană de unde-ți poți cumpăra o apă, un suc, o cafea, poți vizita locomotivele și alte vehicule pe șine expuse în curte, precum și muzeul Satul Maramureșean – odată loc de târg cu produse tradiționale și de spectacole folclorice, acum absolut pustiu – și poți merge fără teamă la toaletă, pentru că e foarte bine îngrijită și respectă normele sanitare și de distanțare.

• 

• 

• 

De fapt, și în toaletele din pădure ale CFF Vișeu de Sus am văzut aceeași curățenie și dotare îndestulătoare cu hârtie, săpun, dezinfectat pentru mâini și dezinfectant pentru colacul de WC, în condițiile în care cunosc benzinării în București care n-au nici măcar săpun la baie.

Se apropia ora 12, Lolek și Bolek ăștia tot întrebau dacă mergem, până la urmă, cu mocănița și când, eu le-am explicat concret cum stă treaba, iar Tudor, deși dezamăgit, a procesat informația și a acceptat situația, în timp ce Victor oricum stătea cu degetele în urechi de frica șuierului trenului vechi ce tocmai intra în gară.

E, iată c-am avut noroc și am prins loc dat fiind că un grup de 20 de rezervări au pierdut prin neprezentare, iar lista de așteptare se terminase. Ne-au anunțat despre asta cu 5 minute înainte de ora de plecare a trenului, așa c-am aruncat repede restul de cafea la coș, am luat fiecare câte-un copil la subraț și-am alergat spre domnul impiegat care distribuia călătorii în vagoane.

Ne-a întrebat unde preferăm să stăm – ooo, acum puteam avea și preferințe chiar! – într-un vagon închis sau unul deschis. Cred că dacă n-ar fi fost amenințarea Covidului și perspectiva de a sta cu mască timp de câteva ore, aș fi ales vagonul închis, la cât am dârdâit în gară și la cât de sumbre erau perspectivele meteo pentru călătoria noastră.

Dar, în condițiile date, de pandemie și aglomerație de turiști, am ales să ne urcăm într-unul dintre vagoanele deschise, unde, după cum spuneam la început, ne-a fost repartizat un separeu întreg cu 6 scaune, pentru respectarea normelor de distanțare socială.

Ne-au rugat să ne punem măștile la urcarea în vagon, dar n-au avut nicio problemă că ni le-am dat jos după (iar un domn la două rânduri de scaune mai în față scuipa în neștire coji de semințe peste parapetul vagonului; când nu făcea cu mâna localnicilor de pe drum, desigur).

Oricum, eram ca și în aer liber, dar fiind că vagonul nu avea decât un acoperiș îngust.

Și, oricum, ne-a bătut ploaia din toate părțile, aproape toți cei 21,6 kilometri la dus până la stația terminală Paltin și la fel la întors. Vreo patru ore cu totul, dacă nu punem la socoteală pauza de prânz. Cred că ne-a spălat de orice versiune de Covid de pe lume.

Deși nu-i ca la televizor, mocănița e de bifat, parol!

Teoretic, plimbarea cu mocănița ar fi trebuit să decurgă așa: două ore jumate dus, pauză de câteva minute la prima stație, unde nu coboară nimeni și unde se face doar un schimb de personal.

O pauză de 15 minute pentru o gustare la a doua stație, pauză de prânz de o oră și jumătate la capăt de linie și alte două ore jumate la întors. Deci aproape șase cu totul.

Asta ne-a povestit o domnișoară impiegat înainte de plecare, care ne-a pus și în gardă să fim atenți că vom vedea pe partea dreaptă a drumului, înainte de stația finală, intrarea în peștera unde a fost adăpostit armament în cel de-al doilea război mondial.

Practic, probabil și din cauza vremii, prima oprire n-am făcut-o, a doua a fost de vreo 10 minute, cea de prânz de maxim o oră, așa că ne-am întors un pic mai repede în gara din Vișeu.

Dar nu mi-a părut rău de scurtarea duratei călătoriei, pentru că, sincer, față de imaginea absolut idilică pe care plimbarea cu mocănița o are în reportajele TV, la fața locului am descoperit că:

• Fiind atât de lungă, experiența poate fi destul de obositoare, mai ales când ești cu doi copii mici după tine care, orișicât, după un timp se plictisesc chiar și de ideea de tren cu aburi, de uitat la șine, la peisaje, de admirat pozele cu trenuri din pliantul primit la gară, de gustări și de toate senzațiile inerente acestei plimbări.

Nici cu somnul nu s-au lăudat, mai degrabă am ațipit eu decât ei. Off topic, mi-a plăcut la nebunie senzația, mi-a adus aminte de călătoriile cu trenul din copilărie, când mă legăna în somn (nu că aș fi eu așa de bătrână încât să fi prins trenuri cu aburi în circulație, dar ați înțeles voi…). Bine, măcar, că Lolek și Bolek ai mei n-au cerut la pipi/caca în timpul călătoriei, că n-aveam chiar nicio soluție!

• 

• 

• 

• Mirosul este, adeseori, sufocant. O fi romantic să vezi locomotiva cu aburi cum străpunge peisajele mirobolante de pe Valea Vaserului, dar, în realitate, mirosul cărbunilor arși te îneacă când ești în dosul locomotivei într-un vagon deschis, iar vântul aduce tot fumul spre tine. Poate pasagerii din vagoanele închise – care, teoretic, ar fi trebuit să poarte și mască de protecție – n-au avut parte de acest disconfort.

• Popasul de prânz este un pic dezamăgitor. Atât din punct de vedere al opțiunilor de catering – sau, poate, eram eu sătulă de mici și ceafă la grătar, că numai asta găseam pe la pensiunile din zonă, de nu mi-a venit să cred așa ceva, tocmai în Maramureș, iar localnicii motivează că „așa ne cer turiștii!”, ceea ce mi se pare incredibil – cât și din punct de vedere al amenajării stației finale Paltin și a locului de luat masa.

Practic, e un fel de popas în pădure, pe malul râului Vaser, care, teoretic, ar trebui să arate foarte nice. Ce e mai frumos decât să mănânci în natură, la aer curat? Însă, practic, te înnămolești dacă plouă, trebuie să circuli printre bălți pe niște scânduri întinse pe jos ici și colo drept podețe, adevăratul podeț care face legătura dintre foișorul-bucătărie și zona foișoarelor de luat masa este șubred și m-aș fi accidentat grav dacă n-aș fi fost pe fază să-mi trag piciorul rapid dintre două scânduri care s-au rupt sub călcătura mea.

Strică peisajul și niște materiale de construcții părăsite, iar ceea ce părea a fi un muzeu (sau, poate, un gift shop?) era închis. Foișoarele de luat masa sunt ok, încăpătoare, dotate cu coșuri de gunoi, dar cam atât. Nu curăță nimeni după turiști (sau, poate, se curăță după fiecare tren care face popas) și, oricât am fi de responsabili, tot rămân firimituri și resturi mici de mâncare pe mese. Dar, mă rog, treci cu vederea, zici că mănânci în natură, totuși.

Toaletele – repet – foarte curate și dotate, am apreciat acest aspect. Și sper că sunt așa mereu, nu doar acum, din considerente de pandemie.

Până la urmă, este o experiență pe care o recomand – deși, poate, a părut că am vorbit depreciativ pe subiect. Este o experiență unică: este foarte posibil să nu te plimbi niciodată în viața ta cu un tren cu aburi.

De asemenea, este foarte posibil să nu ajungi să vezi niciodată peisajele incredibile de pe Valea Vaserului altfel – decât dacă faci off-road cu o mașină sănătoasă, cum erau niște domni în albia râului, pe lângă care am trecut la un moment dat.

Nu mai spun că, dacă ai un copil înnebunit după tot ce înseamnă trenuri, noi, vechi, adevărate, de jucărie, după expozițiile de profil și mers în Gara de Nord, după șine și Muzeul Trenulețelor de la Sinaia, care știe să facă diferența între un Maglev și un tren de mare viteză, care ține minte de câte ori vede calea ferată pe autostrada către bunici, atunci trebuie să-i oferi experiența asta, pentru că va povesti despre ea apoi până-i va înnebuni pe toți cunoscuții. Și-l vă îmbogăți pe el, desigur.

Dar nu uitați sfatul de la început: faceți-vă rezervare din timp, ca să nu vă stresați apoi mult!