„Căsătoria” parcă-i o afacere de când lumea la Bulandra: se joacă de peste un deceniu cu sala la fel de plină şi casa la fel de închisă, din ce-am citit prin cronici. Pentru o piesă nu mai ofertantă decât o schiţă, punerea în scenă – care se întinde un pic peste trei ore – este surprinzător de consistentă şi savuroasă. Cu o traducere simultantă meşteşugită, cred că i-ar fi plăcut şi lui Gogol să vadă ce-a ieşit din ea.
Spectacolul este un cocteil de actori veneraţi – cuplul Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ; de actori vizibili la acest moment – Şerban Pavlu (deja mult prea comentatul Relu din serialul „Umbre” de pe HBO) şi Marius Chivu (fiorosul taximetrist din „Las Fierbinţi”); de actori care au jucat mereu simpatic şi sigur i-ai remarcat cu vreo ocazie, fie pe scenă, fie pe sticlă, fie pe pânza ecranului de cinematograf; eu i-am redescoperit cu bucurie pe Andreea Bibiri, care mi-a rămas la inimă de când juca într-un obscur serial românesc pe Prima TV, „În familie”, regăsind-o, ulterior, „În derivă” pe HBO, şi pe Doru Ana, mereu plăcut tunător şi-n „Marfa şi banii”, şi-n în „4, 3, 2”, şi-n „Moartea domnului Lăzărescu” – probabil e la fel şi-n „Umbre”, dar n-am apucat să-l evaluez acolo.
PR-ul holteiului nehotărât
„Trăieşti cât trăieşti, şi dup-aia trebuie să te măriţi!”, se lamentează simpatica jună din spectacol, de unde, nu cu mult înainte, îşi căuta sortitul în cărţi. Dacă prima impresie este că se grăbeşte ca fata mare la măritat – deşi „28 de anişori” erau deja de fată bătrână pe vremea aia, la mijlocul secolului al 19-lea – Agafia Tihonovna, fiică de negustor bogat răposat, devine tot mai confuză pe măsură ce-şi cunoaşte pretendenţii dezgropaţi de prin toate cartierele oraşului de peţitoarea guralivă şi mucalită, femeie de lume şi mână de fier în universul său de combinaţii sentimentale, excelent interpretată de Mariana Mihuţ.
Cavalerii sunt cinci la număr, unii mai coloraţi în aspect, alţii în preferinţe, alţii în caracter, dar toţi la fel de pitoreşti şi, mai ales, demni de nasul fin al moştenitoarei unei case de piatră cu două etaje şi acareturi, două pături, câteva rochii şi, cică, zece perechi de chiloţi, ca să-i schematizăm declaraţia de avere. De aici şi confuzia fetei, care-şi proiectează dorinţa pe un fel de bărbat struţo-cămilă, pe care să strălucească, precum cristalele Swarovski, punctele forte ale tuturor pretendenţilor la un loc.
Unul o vrea că-i trebuie ordine în casă, altul – că-i frumoasă, unul vrea avere, altul – de plăcere (adică insistă s-o ia de nevastă doar dacă ştie franceză, s-o audă vorbind), iar ultimul parcă nu s-ar da însurat, dar i-a cam venit vremea pentru asta şi, bonus, după ce-a intrat în concurs cu ajutorul peţitoarei, mai şi nimereşte pe mâinile unui PR foarte bun, care-l ridică urgent în topul preferinţelor domnişoarei nehotărâte. Finalul e o întorsătură de situaţie – destul de previzibilă în zilele noastre, dar foarte surprinzătoare în vremea Rusiei lui Gogol – pe care n-are rost s-o dezvălui, ci îţi las plăcerea hohotului surprins.
Un râs e „Căsătoria”, deci te râde
Probabil o să te duci pentru Rebengiuc – şi face un rol secundar foarte bun, ajutat frumos şi de regia semnată de Yuri Kordonsky – şi, poate, o să regreţi că nu-l vezi mai mult, mai sobru, mai maiestuos, dar, până la final, entuziasmul personajului său ţi se urcă atât de tare la cap – poate mai ceva ca junei fine de măritat – încât dorinţa de a-l vedea mereu şi mereu în ipostaze noi de Ilie Moromete rămâne doar o amintire de neînchipuit.
Pe Răzvan Vasilescu l-am regăsit la fel cum mi-l amintesc în orice rol l-am văzut: un şmecheraş cu potenţă oratorică deosebită şi gândire machiavelică strălucită. Aici este prietenul pretendentului indecis, PR-ul cu strategia de criză câştigătoare, duşmanul peţitoarei Fiokla în cursa pentru comisionul de însurătoare, el însuşi nefericit aşezat la casă proprie graţie farmecelor babei combinatoare.
De fapt, mijlocitorii ăştia doi fură mult din lumina reflectoarelor care bat peste „Căsătoria” de la Bulandra. Iar confruntările verbale dintre ei au aşa, o tentă de cultură urbană, că i-au amuzat definitiv şi pe nişte foarte tineri hipsteri localizaţi vreo două rânduri mai în spate.
E posibil să observi că ai putea să rezonezi cu nişte probleme de suflet care se vehiculează prin spectacol – teama de însurătoare/măritiş, regretul că ai făcut-o sau, din contră, n-ai reuşit s-o faci încă, teama de concurenţă pe piaţa relaţiilor sentimentale etc.; nu-ţi bate capul; sincer îţi recomand să te scalzi, mai degrabă, în comicul de situaţie şi de limbaj, să mai prinzi o zicere deşucheată de la madam Fiokla, să-ţi lase gura apă de câte ori apare Şerban Pavlu pe scenă – nu c-ar fi altfel decât cum îl ştii, ci că personajul său, argatul Stepan, rumegă mereu ceva cu poftă – şi să caşti bine urechile la ce turuie Răzvan Vasilescu, veşnicul îmbârligător, că nici băieţii de la RACLA nu dădeau din gură la turaţia asta într-o zi bună cu toate rimele la ei.
A, şi mi-a mai plăcut decorul. Sugestiv, auster şi excelent folosit pentru jocul de scenă, lăsând imaginea personajelor să se expună în toată amplitudinea ei.
De data asta, mi-am luat biletele cu două săptămâni înainte şi-am reuşit să prind locuri bune pe rândul cinci. Pentru spectacolele de la Bulandra suni, pur şi simpu, la casa de bilete, îţi faci rezervare şi le ridici în maxim trei zile. Te înţelegi cu doamnele de-acolo să-ţi dea ce au mai bun de banii ăia. Sau le iei online, prin Eventim, cu vreo cinci lei mai scumpe bucata. Dar nu te mai deranjezi cu un drum.
No Comments